Denisa Bârgău ✿

Articol publicat în Iaşi Plus

Sfarsitul lunii august inseamna si terminarea vacantelor si concediilor pentru majoritatea romanilor, atat din tara, cat si de afara. Am putut sta de povesti in aceasta luna cu mai multi romani care lucreaza in Spania si Italia, prieteni mai vechi, pe care nu-i mai vazusem de multa vreme si care, la randul lor, nu au mai fost de mult in tara.

Majoritatea dintre ei doresc sa se intoarca in tara, mai devreme sau mai tarziu, sa-si continue aici activitatea, eventual sa inceapa o afacere pe cont propriu. Durerea mare este ca nici unul dinrte ei nu a zis ca ar veni maine. I-am intrbat de ce si majoritatea afirma ca inca sunt mari diferente intre ce este acum in Romania si ce este afara. Nu neparat drumurile proaste, slaba gospodarire a localitatilor sau problemele sociale sunt motivele pentru care inca mai raman acolo, ci neplata corespunzatoare a muncii, munca in dorul lelii (ca urmare a salariilor mici). As face o paranteza aici, retinand ca cei mai multi se arata multumiti de plata muncii la norma, ceea ce la noi nu se prea vede. Si nu se vede pentru ca nu se vrea, patronului roman nu-i convine sa-si imparta profitul cu angajatul.
Deasemenea, nu li se pare atragatoare legislatia romanesca in sfera afacerilor si, bineinteles, birocratia extrema care te face sa o lasi balta de cele mai multe ori. Si atunci de sa-si deschida o afacere aici, cand o poate face mult mai simplu acolo?

Dar cea mai mare nemultumire au avut-o cu totii fata de nivelul preturilor, la toate marfurile, dar mai ales la mancare. De multa vreme nu se mai asteapta nimeni sa vina in Romania cu niste marunttis de valuta si sa traiasca bine cu acesti bani un concediu intreg, insa acum e mai scump sa vina acasa in concediu decat sa mearga intr-o statiune exotica!

Si atunci de sa vina acasa? Sa castige de cinci ori mai putin si sa cheltuiasca de doua ori mai mult? Sa-si cumpere casa mai scump decat acolo? Nu, inca nu si cine stie cate zeci de ani va tot un nu!
Concluzia: scump, domnule, scump!

Articol publicat în Iaşi Plus

Am şi eu insomniile mele şi câteodată o iau de nebun pe străzile oraşului în plină noapte, fără să-mi fac probleme pe care alţii din Bucureşti sau Craiova le-ar avea cu siguranţă. E interesant să vezi viaţa de noapte a unui orăşel de provincie, care se rezumă la câteva mici baruri, unde începând de la ora 22 trebuie să grăbeşti consumaţia, pentru că aşa a rămas o hotărâre de consiliu local, care nu te mai lasă să consumi alcool şi în mod automat nici barul cu pricina nu are de ce să mai ţina deschis după ora 23.

Tinerii se plimbau pe stradă, unii cu bun simţ, iar alţii cu totul diferiţi, de zici că vin din junglă, scot nişte sunete de gen Tarzan, şi nu ştiu de ce, pentru că la acea oră e o linişte în oraş, că dacă îţi vine să strănuţi şi ai bun simţ, încerci să te asiguri că nu o faci prea sonor, să nu trezeşti vreun localnic care doarme la parter cu faţa la stradă.

Dar ei nu, strigă unul după altul, urlă fara motiv, cred că vor sa iasă în evidenţă, însă nu văd publicul! Sau poate toate astea pentru mine? Nu cred! Dacă limbajul n-ar fi deocheat, parcă nu aş avea mai nimic împotriva lor, dar când auzi vorbe grele, mulţumeşti soţiei sau copilului că nu sunt cu tine!

E greu de reprodus, dar foarte simplu de imaginat ce aveau la gură tinereii mei şi chiar am fost surprins că trece şi o patrulă de poliţie pe lângă ei, care numai că nu au luat pas de defilare. Pentru cine nu ştie, pasul de defilare se foloseşte când treci pe lângă un superior într-o cazarmă. Atunci a fost prima dată când m-am bucurat că nu sunt femeie, că numai protecţie şi siguranţă nu mi-ar fi inspirat patrula respectivă. Probabil că aveau în planul lor “de luptă” să treaca pe acolo, să asigure liniştea publică, să prevină unele manifestări antisociale, probabil că mai aveau câteva minute şi ieşeau din schimb, iar dacă luau măsurile pe care trebuia să le ia, însemna să-şi prelungeasca serviciul cu câteva ore, lucru care nu dădea bine în ochii familiei şi atunci au lăsat-o baltă.

Eu însă m-am ţinut după grupul acela de tineri, pentru că era în drumul meu spre casa şi, culmea, ne-am nimerit şi într-un magazin deschis, de unde eu vroiam să-mi cumpăr ţigări, pentru că berea o luasem mai devreme, nu ca aş fi vreun abstinent, iar ei ce-şi cumpără? Vreo două sticle de tărie şi câteva pungi de chipsuri.

Mergem mai departe – şi eu şi ei – şi ne trezim în parcarea blocului în care locuiesc, unde e o bancă făcută de nişte vecini pentru o tablă sau un şah, pe care ei se aşează şi îşi continuă recitalul gălăgios. Eu le spun amical că e cam târziu pentru nivelul sonor în care dialogau; se pare că pentru moment au înţeles, au “dat sonorul” mai încet, dar până am ajuns în casă, şi-au revenit.

I-am lăsat în pace, că de fapt în afara de gălăgie nu făceau nici un rău, cu toate că vorbeau murdar, însă am considerat că sunt eu demodat şi nu mai ţin pasul cu ce se învaţă acum la şcoală.

Dimineaţa, însă, pe la ora 6, am o înţelegere cu patru doamne care, întâmplător, fac naveta pe acelaşi traseu cu mine şi cu care m-am înţeles să mergem împreună, pentru a reduce cheltuielile de transport. Normal că am început să ne cunoaştem din ce în ce mai bine şi chiar să ne spunem unele lucruri, mai mult decât între doi străini. Astfel, una dintre doamnele mele intră în maşină cu lacrimi în ochi, lucru care nu-mi putea scăpa.

O întreb ce necaz are. Femeia îmi spune printre sughiţuri că a fost abordată de nişte poliţişti, dis de dimineaţă, care o întreabă ce face acolo la ora aceea. Am rămas perplex! La ora 6 dimineaţa, când toţi hoţii, interlopii, tâlharii, curvele, peştii şi mai ştiu eu ce “elemente” mai cunoaşte poliţia noastră dragă, dorm cu siguranţă, atunci se trezesc ei, bravii noştri protectori în uniforme albastre, să ne întrebe ce căutăm acolo, într-o staţie de autobuz, când văd o femeie în toată firea. Atunci când mi-a zis biata femeie ce a păţit, a fost prima dată când mi-a părut rău că nu sunt femeie şi mai ales că n-am fost eu femeia abordată de vajnicii apărători ai ordinii, ca să le spun pe şleau cam ce fac ei faţă de ce ar trebui să facă!

Cele de mai sus nu sunt deloc nişte povestiri de umplut rânduri de gazetă, sunt fapte reale şi vă rog să le trataţi ca atare. Cred că are poliţia tot ce trebuie să-şi facă treaba, că ţine situatia “sub control” la Craiova, dar mai are şi viteji din ăştia care se dau la cine nu trebuie. Nu cumva multe cadre de poliţie au primit grade la apelul de seară, sau nici măcar? Are cumva M.A.I. – sau M.I.R.A. – vreo socoteală de care să ştim şi noi cu privire la calitatea celor pe care i-a băgat la treabă în ultimii ani şi pe care noi trebuie să-i privim ca oameni în care trebuie să avem încredere? Eu nu cred şi sunt chiar convins că nu-i prea cuşeră treaba prin departamentul cadre ale acestei instituţii. Îmi permit să afirm asta deoarece prea stau cadrele poliţiei şi se uită la infractori, pe de-o parte, iar pe de altă parte, sunt cei mai duri cu bieţii oameni, de bună credinţă, care chiar nu au nici o treabă cu încălcarea legii. Dar poate este “de imagine” să vadă fraierii că poliţia e pe redute!

Articol publicat în Iaşi Plus

Citesc prin ziare şi nu-mi vine să cred că ceea ce se întâmplă aproape cu regularitate în Craiova este aici, la noi în România. Este cutremurător să vezi atât de multe conflicte cu săbii, topoare, arme de foc şi cocteiluri molotov, dar mai cutremurător e să vezi acei oameni răniţi, plini de sânge sau chiar morţi.
Foarte amuzantă însă poziţia Poliţiei, care de fiecare dată ne asigură că situaţia este “sub control”. Păi sub control ar fi fost dacă toate găştile acelea de care se teme toată Craiova ar fi după gratii, dacă arsenalul de arme deţinute ilegal ar fi acum în magazia Poliţiei, dacă aşa-zişii oameni de afaceri ar fi puricaţi puţin prin contabilităţi, dacă persoanele importante din conducerea judeţului ar lua bani împrumut de la bancă şi nu de la cămătari. <

Cum să te iei de cel care tocmai ţi-a dat 300.000 de euro împrumut? Astfel de greşeli sunt fatale pentru un politician sau mai ales pentru un poliţist cu grade mari. Deasemenea, interesant este şi faptul că nu se sesizează nimeni la nivel naţional. Alo, Bucureştiul, se aude? Aici cred că avem cel mai mare grad de corupţie, care nu se vede, dar se simte. Că de n-ar fi, nu s-ar întâmpla!
Găştile alea funcţionează, aşa cum recunoaşte toată lumea, în stil mafiot, adică sunt conduse de lideri care au în subordine o întregă reţea de oameni, care fac ce? Merg dimineaţa la serviciu, apoi vin acasă, la familie, ies cu copiii la plimbare prin parcuri, iar seara se întîlnesc cu băieţii din gaşcă, şi joacă popa prostu’ pe câte 50.000 de euro, iar dacă vreunul trişează, îşi mai dau câte o palmă calibrul 38, că doar n-o să-i lase pe cei de la Urgenţă să frece menta pe banii poporului!
Înainte de ’89 se auzeau zvonuri că în Brăila e criminalitatea mai ridicată şi să te fereşti cât poţi. Daţi-mi casă gratis în Craiova, şi-o refuz politicos!

Articol publicat în Iaşi Plus

Asta poţi vedea scris pe multe dintre maşinile de la şcoala de şoferi, care într-adevăr te enervează, când apar în faţa ta. Merg cu 20-30 km/ora, pe traseele din oraş unde-i traficul mai aglomerat şi mai ales la orele de varf. Sunt de acord că toţi trebuie să înveţe, dar mă întreb ce poate învăţa un elev, pe care-l duce instructorul în linie dreaptă câţiva kilometri care, la viteza de care ziceam mai sus, poate să-i ocupe toată ora de conducere?

Am o cunoştinţă care este acum instructor şi nu demult m-a invitat în clubul lor, zicându-mi: dragul meu, e afacere!.
Păi bine, dar eu nu sunt şofer profesionist!
Nu contează, vei fi instructor!
Şi trebuie să fac?
Dai examen pentru atestat la ARR şi gata!
Bine, şi unde-i afacerea?

Păi aici e şmecheria, că de la un elev iei între şapte şi zece milioane şi dacă ai patru pe lună, te-ai scos! Unde mai faci tu banii ăştia? Nici la taxi. Ora trece repede, dacă elevul se mişcă greu, consumă puţin, mai ai şi teorie şi aici îl pui să înveţe, că doar n-o sa mergi tu la examen în locul lui şi uite-aşa!

Adevarul e că legislaţia noastră în acest domeniu lasă de dorit. Peste tot ne-am aliniat la normele europene, taxiurile, dacă aţi remarcat, au început să se înnoiască (aşa cere legea), trebuie inscripţionate într-un mod cât de cât unitar, dar dacă vezi o maşină de şcoală, nici nu ştii ce e. De aici şi măiestria noilor şoferi, care după ce iau permisul mai au nevoie de o perioadă de acomodare, atât de conducere, cât şi teoretică, referitoare la “viaţa de şofer”, care include lipsa de respect, învăţarea înjurăturilor specifice, aroganţa aferentă maşinii pe care o conduci, tupeul, nerăbdarea de a sta la toate stopurile, schimburile “amabile” de fază lungă pe timp de noapte, exerciţii “digitale” cu colegii din trafic care nu te respectă, parcarea pe trotuar, iarbă verde sau loc de joacă pentru copii.

Aşa că să nu ne miram de cele ce se întâmplă acum pe îngustele şi prost-asfaltatele noastre şosele naţionale şi judeţene, de numărul incredibil (şi în creştere) de morţi şi răniţi, de faptul că firmele de asigurări nu mai pot face faţă plăţilor pentru daunele materiale. Şi toată rezolvarea ar fi o lege corespunzătoare, rezultată din “transpiraţia” aleşilor noştri – care sunt aleşi şi plătiti de noi tocmai pentru aşa ceva! O fi aşa de greu?

Articol publiat în Iaşi Plus

Cat de multi dintre noi isi mai amintesc de aceasta zi? Cati isi mai amintesc ce se sarbatorea in aceasta zi, iar mult mai multi isi amintesc cum se sarbatorea ziua nationala inainte vreme. Sarbatori campenesti, iesiri la iarba verde, mici si gratare, bere, toate dupa o stralucita defilare unde mai vedeam cu ce halebarde ne-au mai dotat rusii, daca pionierii sunt la locul lor cu cravatele rosii, daca Garzile patriotice au destula bere,dar nu prea multa sa le vina vreo idee(ca aveau si ei flinte in dotare). Dupa defilarea de la televizor care era in Bucuresti, toata lumea iesea la iarba verde, cu patura sau cearsaful, la cabana din apropierea orasului sau satului in care locuia, era invitatul partidului la o bere, daca si-o platea, si lumea se simtea bine, iar seara, poate avea si un film romanesc mobilizator patriotic si toate statisticile ulterioare au aratat ca decreteii care au urmat a se naste in anii cu pricina, au facut-o prin luna mai-iunie al anului urmator. Deci erau niste serbari prolifice, nationale si de neuitat pentru unii.

Istoria neamului o sa fie mereu ceea ce ne toarna in cap cei care ne conduc? Oare cand ar trebui sa sarbatorim? Nu stim, daca nu ne cunoastem istoria, nu vom afla niciodata, pana cand nu vom constientiza ce suntem!

Multe natiuni se duc mult mai departe, in negura vremurilor, in a-si cauta obarsia, nu se opresc la istoria moderna din jurul anilor 1944. Acolo ne regasim si noi, avem documente si izvoare istorice, dar parca ne e frica sa le folosim! Cu ce am putea fi noi mai prejos decat evreii? Vremurile vor decide, insa nu trebuie sa ne consideram deloc si cu nimic mai prejos decat alte natiuni, pentru ca am fost aici din totdeauna, am rezistat, am facut parte din Uniunea Europeana inca de pe vremea lui Traian, iar acum nu avem decat sa neluam inapoi titlul de natiune membra (daca nu si fondatoare). Pentru ca fostul Imperiu Roman a fost ceea ce vrea sa fie acum Uninunea Europeana, desi sunt convins ca multa vreme nu vom putea ajunge la perfectiunea acelei epoci.

Articol publicat în Iaşi Plus

Mulţi factori sunt cei care îţi influenţeaza startul zilei care urmează, buna dispoziţie pe care o ai sau nu, până seara târziu şi, implicit, pofta de viaţă, sporul la munca pe care o desfăşori, afecţiunea pe care trebuie să le-o oferi celor apropiaţi.

Ei, dacă te-ai trezit în urma unui vis în care te-ai certat cu toată lumea, în care toţi lucrau împotriva ta, în concluzie, te-ai trezit cu faţa la cearşaf, rişti să-ţi strici toată ziua şi toate să meargă pe dos. Prima persoană care ţi-a ieşit în cale este condamnată la dorinţa ta de răzbunare pentru ce ţi s-a întâmplat în vis şi riscă să primească drept răspuns la “bună dimineaţa!”, “bună pentru tine!”.

Te duci să-ţi bei cafeaua de dimineaţă şi constaţi că e ori prea dulce, ori prea concentrată, ori nu-ţi place pur şi simplu. Dai drumul la televizor, pe ştiri, şi afli că ruşii au intrat în Georgia cu tancuri, că trag în jurnalişti, că noi suntem la numai câteva sute de kilometri de acel loc, te uiţi şi vezi că dintr-un oraş la fel ca al tău n-a mai rămas nimic, că mai sunt 60 de oameni după ce au plecat ruşii de acolo, că NATO le zice ruşilor că deja e groasă, iar pe ruşi nu-i interesează. Dai pe alte canale şi vezi că marele revoluţionar Dinescu predă reţete de limbă de vacă cu legume, în compania unora care te ţineau treaz noaptea, la Europa liberă, vară fiind, majoritatea televiziunilor îşi transmit pe post reluări cu ce au crezut ei că e “the best of”, sportivii români se comportă foarte bine la Olimpiadă, dar dacă nu iau medalii, este tragedie, adica locul 4, 6 sau 8 în lume nu e bun!

DNA mai cheamă la raport nişte iluzionişti ai finanţelor ca să vadă poporul că nu se fură în ţară, decât dacă suma e mai mică de 1-2 milioane de euro. Mă opresc aici ca să nu vă induc starea de “necaz” şi vouă, celor care citiţi, şi vă întreb cât de bună poate fi o zi începută aşa, în continuare?

Singurul lucru care te mai poate scoate dintr-o astfel de stare e un duş scoţian, în care la apă caldă te gândeşti la bine, iar la apă rece te gândeşti la şi mai bine: sper să nu-mi fi spart golanii maşina, să nu-mi fi dezumflat roţile, să-mi fi intrat salariul pe card, să nu fie blocaj pe drumul spre serviciu, şeful să nu fi visat ca mine astă noapte, să fi avut apă caldă şi rece la robinet şi mai ales să nu fi văzut ştirile pe care le-am văzut şi eu.

Seara, cand vii acasă, după ce vezi totuşi că nu s-a întâmplat nimic grav, că oraşul tău nu e cotropit de forţe străine, familia e la locul ei, te aşteaptă cu drag şi cu curiozitatea de a vedea dacă se umplu golurile din frigider, începe să fie bine, te aşezi la masă şi bagi repede la ghiozdan, şi repede dai pe canalele TV să vezi de ce nu poţi dormi bine din nou la noapte!

Dacă nu strigă Becali la vreun post, dacă Elodia e tot pe “vine”, dacă laşi pe dimineaţă ştirile alea de care spuneam mai devreme, ai avea şanse să dormi liniştit şi să nu te scoli ca şi în dimineaţa precedentă.

Cel mai bine însă ar fi să nu ai televizor, să locuieşti la ţară, să-ţi parchezi maşina în curte, iar dimineaţa să auzi păsărelele cum cântă, să te speli cu roua de pe iarbă, să dai de mâncare unor animăluţe pe care le iubeşti ca pe familia ta, să tragi apă din fântână, să culegi un măr verde şi să-l savurezi pe stomacul gol şi apoi să zici, româneşte: când o fi mai rau, aşa să fie!