Denisuca - Nevastă de Coşmar

În loc să-mi văd de ale mele în dimineaţa asta, am deschis, ca de obicei, Google Reader, ca să văd ce-i nou. Nu-i nimic nou, e doar ciudat să-mi regăsesc ideea pe două bloguri care mai scriu din când în când despre publicitate [şi mai analitic, şi mai comercial].

Şi-am început iar să mă gândesc la “paternitatea” ideilor. Am ajuns la concluzia că pe net şi în publicitate nu se poate discuta de aşa ceva. Degeaba scrii tu primul că ţi se pare ceva ciudat la reclama pe care o prezinţi, că seamănă izbitor cu ideile folosite în alte reclame; degeaba laşi un trackback pe blogul de pe care ai preluat reclama - pentru că tu ai întotdeauna bunul simţ să menţionezi sursa, chiar dacă-i “de pe net”. Poate că alţi doi oameni au avut aceeaşi impresie şi au scris acelaşi lucru. Ce dacă trackback-ul era acolo? Cine stă să urmărească trackback-uri? Şi, la urma urmei, cine eşti tu să-ţi atribui o idee? Nu vezi că ai PR mai mic sau abia egal cu cei care “zic ca tine”?

Asta, pe net. În publicitate sunt zeci, sute de discuţii despre idei furate, despre spoturi copiate sau despre “inspiraţie”. Ca simplu consumator de publicitate, nu ai acces la toate spoturile create vreodată, prin urmare e puţin probabil să ştii că reclama cutare a fost copiată după altă reclamă. Şi atâta timp cât se susţine că ideile sunt “limitate”, e imposibil [!? oare?] să mai vii cu ceva nou, tot timpul nu vei face altceva decât să reciclezi idei mai vechi, care s-au folosit deja. Cam asta am înţeles eu din forumurile despre publicitate pe care îmi mai pierdeam vremea… Dar nu sunt de acord. E absurd să te numeşti creativ şi să-ţi câştigi pâinea - moale şi pufoasă, dealtfel - reciclând idei.

Revenind… ce m-a deranjat pe mine, dacă nu s-a prins cineva până acum? Faptul că ideea lansată de mine - e primul trackback aici, la Ştefan Stroe -, că noul spot ClickNet seamănă izbitor cu reclamele la Sony Bravia, a fost preluată de Marius Sescu şi Cristi Manafu ca şi cum le-ar fi aparţinut. Nu neg că există posibilitatea, în ciuda trackback-ului respectiv, să gândim toţi trei la fel, dar parcă-i prea mare coincidenţa.

Eh, mi s-o fi părut.

* - ZÂT interj. Cuvânt care se foloseşte 1. pentru a goni animalele sau 2. pentru a-şi exprima dezaprobarea. (onomat., cf. fr. zut)

Am vrut să scriu un post lung, lung, ca… o zi de post despre scandalul care a acoperit cu noroi concursul - dealtfel cinstit - de pe bloggeri.ro. Totuşi, sper că voi reuşi să rezum în doar câteva fraze ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile. [N-am reuşit.]

Încep cu începutul: am văzut pe mai multe bloguri bannerul care anunţa începerea celei de-a doua ediţii a concursului şi am hotărât să particip şi eu. Prin urmare, mi-am creat un cont pe bloggeri.ro şi mi-am promis că n-o să uit şi că o să scriu, de data asta. Nu atât pentru premii, cât pentru a lua parte la o chestie organizată pentru bloggeri. Evident că, între timp, am uitat complet că trebuie să scriu, dar am primit un mail în data de 7 noiembrie, prin care eram anunţată că mai am 24 de ore ca să scriu, după care începe votarea. Era marţi noaptea, eu tocmai terminasem lucrul la ziar şi eram ruptă de oboseală, dar, în loc să mă pun la somn, mi-am zis că trebuie să mă ţin de promisiune [pe care mi-o făcusem mie], chiar dacă a doua zi aveam de lucru. Ca să nu-l las să doarmă şi nici să se uite la vreun film fără mine, i-am propus şi lui Sebi să scrie un articol. Ideea articolului scris de el a venit în timp ce ne hlizeam gândindu-ne la reacţiile pe care le-ar provoca un articol scris la mişto. Şi ne-am apucat de scris, pe la ora 3. Există şi o poză din acea noapte. Iniţial, Sebi nu a vrut să scrie articolul aşa cum l-a scris, pentru că ştia că va fi urmat de răutăţi la adresa mea şi, probabil, pentru că-i era somn şi n-avea chef de scris, dar am insistat să-l scrie. La urma urmei, n-avea nimic de pierdut. După ce am terminat de scris, am schimbat locurile şi fiecare a citit articolul celuilalt. Eu râdeam cu poftă, iar el mi-a spus, cam cu jumate de gură, că articolul meu e “extrem de serios”. Le-am salvat şi am aşteptat. Nu prea mult, pentru că, după doar două zile, Petru, unul din membrii juriului, şi-a făcut publice opţiunile, pe blogul lui. În timp ce eu eram pe lista celor care aveau să primească votul lui [iar votul juriului contează foarte mult, primele trei locuri în concurs fiind acordate în urma votului juriului, iar un vot din partea juriului dublează numărul de voturi primite de la cititori], blogul lui VisUrât era catalogat ca unul prost scris. Nu articolul scris de VisUrât, ci blogul său [iar prin asta, să fie clar, se înţelege “site-ul www.visurat.ro şi toate articolele care sunt publicate acolo”]. Concursul fiind unul de articole scrise de bloggeri şi nu de bloguri, comentariul lui Petru nu era unul tocmai potrivit. Eu nu am avut nimic împotriva faptului că omul şi-a publicat preferinţele, dar i-am semnalat lui VisUrât apariţia acelei postări pe blogul lui Petru. Şi de-aici… să te ţii!

Citeşte mai departe »

[Foto: Unilever.com]

Compania Unilever mă consideră o femeie obişnuită. Pentru mine, cuvântul ăsta are o conotaţie oarecum negativă. “Oameni obişnuiţi” mai sună cumva, dar “femei obişnuite”… te duce cu gândul la “multe şi proaste”.

Am aplaudat manifestul Dove pentru frumuseţea adevărată, deşi eram conştientă că brandul Dove aparţine unei companii care, în timp ce afirmă că este alături de femeile care nu au dimensiunile 90-60-90, ba mai mult, că susţine femeile pentru care “frumuseţe” înseamnă şi altceva în afară de un corp de fotomodel, îşi promovează celelalte branduri tocmai folosind fotomodele şi adresându-se femeii Barbie. L-am aplaudat pentru că era binevenit, era ca o gură de aer între toate reclamele stupide care promovau, într-un fel sau altul, perfecţiunea [presupus] reprezentată de dimensiunile “ideale”.

Da, oamenii de la Unilever sunt ipocriţi. De ce să faci un manifest pentru “frumuseţea adevărată”, unde dezvălui şi dezaprobi modul în care este deformată realitatea, dacă restul brandurilor tale continuă să se promoveze prin exact acel tip de reclame?

La mai multe luni după transformarea brandului Dove într-unul prietenos cu grasele şi urâtele din lumea întreagă, a apărut şi-un chestionar - pe care l-am completat şi eu - în care consumatoarele erau rugate să-şi spună părerea despre noul lor mod de abordare a frumuseţii. Îmi amintesc că am răspuns la întrebări ca “Simţi că Dove e mai aproape de tine bla bla?” - mă rog, ceva în genul ăsta. Iar acum aflu şi ce reprezentăm, eu şi alte femei ca mine, pentru Dove: pulime. Sunt o mică parte din cele o mie de “femei obişnuite” care au completat chestionarul şi le-au dat ocazia celor de la Dove să se laude că toată campania-minune a funcţionat. Fraierele au pus botul, ei vând mai multe produse, pentru că - nu-i aşa? - graselor le place să ştie că există produse create special pentru ele, că există o firmă care le înţelege şi nu le critică, o firmă care le “place” aşa cum sunt.

De ce să cumperi produse Nivea, care par să li se adreseze doar silfidelor fericite, blonde şi îmbrăcate în albastru, când poţi să dai banii pe produsele Dove, că ăia-s de treabă şi pun şi grăsuţe-n reclame?!

Cum pusca mea mama naibii sa povestesti intr-un ziar un filmulet vazut pe Youtube si sa sustii ca faci asta pentru cititorii “napastuiti” care nu au acces la “realitatea virtuala”? Si cum sa mai si sustii ca aia care te critica prin alte ziare sunt ziaristi frustrati si invdiosi pe “evolutia publicatiei” tale? Asta dupa ce ai scris un editorial care nu era nimic altceva decat copy/paste de pe un site despre copii?
Intreb si eu…

Azi sunt într-o oarecare lipsă de inspiraţie, dar m-am gândit tot mai mult la “băgătorii de seamă”. Sunt acele persoane care poate că au idei multe şi interesante, dar care, odată scăpate pe un blog sau un forum, nu fac decât să împroaşte cu rahat. Nu spun nimic interesant, însă vor să pară inteligenţi - pentru că ei aşa se consideră - şi, din colţul gurii şi, bineînţeles, de la înălţimea la care s-au ridicat singuri, emit tot felul de păreri despre diverse subiecte sau persoane.
N-o să dau exemple concrete, nu aş face decât să mă cobor la nivelul lor, dar sunt convinsă că măcar doi dintre ei îmi citesc blogul şi vor auzi bâzâitul muştei de pe pălărie [nu e tocmai anotimpul căciulilor].
Oameni buni, am mai spus-o şi o repet: a te certa pe Internet - fie pe forumuri, fie pe bloguri etc. - e ca şi cum ai participa la Olimpiada Specială: chiar dacă câştigi, rămâi un retardat [îmi cer scuze persoanelor retardate, no offence intented]. Să nu fiu înţeleasă greşit: nu mă refer aici la certurile copilăreşti cum a fost cea dintre Darius şi Sebi, ci la acei ghivoli care împung în stânga şi-n dreapta, în speranţa că vor obţine atenţie [fie din partea celor mulţi sau măcar a uneia dintre persoanele “vizate”].
Dragilor, nu mă interesează părerea voastră despre blogosferă, despre ce şi cât fac unii bloggeri în diferite situaţii, despre cât de naşpa sunt bloggerii români sau, ca să “ieşim” din blogosferă, nu dau o ceapă degerată pe părerea unor persoane frustrate despre munca mea în presă sau despre ce fuck eu în timpul liber.
E blogul meu, scriu fix ce vreau eu pe el; e viaţa mea, fac ce vreau şi doar pe mine mă priveşte ce fuck. Clar?

Cât despre titlu, dacă nu ştiţi, întrebaţi.

O să încerc să fiu blândă, pe cât posibil.
De ce au unii oameni impresia că dacă eşti mai tânăr decât ei, automat au dreptul să îţi dea ordine, să, cum zice americanu’, “patronize you”? Vârsta ceva mai înaintată aduce cu sine, într-adevăr, avantajul că ai văzut şi trăit mai multe, dar de aici şi până la a desconsidera pe cineva mai tânăr decât tine şi la a-i da ordine ca şi cum trebuie automat să ţi se supună e o cale destul de lungă, zic eu.
Am tot aşteptat să “cresc” ca să nu mi se mai spună ce să fac, şi în mare măsură, mi-a reuşit. Am eliminat, pe cât posibil, şefii, părinţii mă lasă de capul meu de multă vreme, dar tot se mai găseşte câte cineva care să-mi spună ce să fac, chiar dacă e vorba de câte un favor. Nu mi se cere, mi se ordonă. Or asta mă scoate din sărite.
Cred că e “common sense” faptul că un “te rog” face de o mie de ori mai mult decât un ordin. N-a zis rău cine-a zis [şi mai şi rimează, ca să vezi, românu’ s-a născut poet, e clar] că “vorba dulce mult aduce”. Dar de ce să rogi frumos când lumea trebuie să te asculte, să ţi se supună şi să graviteze în jurul problemelor tale?
No, asta e, se pare că am o problemă. Cică-s prea orgolioasă. Oi fi…

Primesc în draci chestii de genul ăsta pe messenger. Acum s-au obrăznicit, cică “fă o copie (?!?!) şi trimite mai departe, că doar nu te doare mâna”. Da’ de unde mama dracu’ ştii tu că nu mă doare? Giiiiiiiiiiiizăs!Text inteligent de f***t nervii oamenilor pe YM:

Anunta URGENT toate persoanele pe care le ai in lista sa NU accepte contactul cu mihai_jvc este un VIRUS ce formateaza calculatorul tau si al celorlalti cu care esti conectat si daca ei il accepta atunci ti-l lipeste si tie. Fa o copie si trimite mai departe!!!!ca nu te doare mana

Du-te şi împuşcă-te! Că nu te doare mâna!