Denisuca - Nevastă de Coşmar

Ieri, onorabilul domn Terteci ne-a căruţat la Poieniţa Voinii, printr-un praf cum n-am mai văzut niciodată pe un drum de ţară. Pentru muzica populară care s-a cântat acolo s-au adunat mulţi pădureni - şi nu numai - dar au fost şi prea multe manele la tarabele unde se vindeau de toate [mai ales kitsch-uri]. Trei tarabe = trei “muzici”. Altfel, a fost frumos.

Poze doar cu artificiile am pus aici. Restul urmează, cândva.

Mufică a venit acasă din excursie. Unde a fost aflaţi de pe blogul lui. Are şi poze, normal. Multe!

În judeţul Hunedoara există o localitate cu numele Vaidei. De la ce credeţi că vine? De la “vai de ei”. Cică bărbaţii din satul ăsta mor cu mai multă poftă - sau cu mai mult spor - decât alţii, asta ca să nu folosesc clişeul “mor pe capete”.

Un articol nesemnat am găsit doar în Libertatea, dar în ciuda acestui fapt [!], povestea e adevărată. Cică aici ar fi cele mai multe văduve din ţară. În condiţiile astea, mă întreb ce bărbat în toate minţile s-ar muta de bunăvoie în Vaidei.

În altă ordine de idei, pe când răspundeam comentariilor de la articolul ăsta şi mă plângeam că sătucul Hunedoara nu are acoperire 3G, mi-am dat seama că de fapt întreg judeţul Hunedoara ar putea să-şi schimbe numele în judeţul Vaidei. Că şi-aşa suntem vai de noi!

Foto © www.romos.ro

La Ocna Sibiului este Vodafone 3G. Profit de ocazie ca să vă spun “neaţa!”. Suntem în camping, bem cafea la gura cortului - dar la masă şi ne pregătim pentru baie. Naaais!

Am plecat iar spre Ocna Sibiului. Pentru a patra şi ultima dată, cred, vara asta. Eu îmi voi căra degeaba aparatul foto, Sebi va fotografia iar piţipoance [beware!] şi babe în dizgraţie, va curge [nu pe jos, Doamne fereşte!] multă bere - ca de obicei - şi mai ales o vom sărbători pe vara mea şi naşa noastră de cununie [cum ar veni, naşa mică], Ioana.

La mulţi ani, naşă!

Denisa Bârgău is now offline.

Cu jurnalistul Lucian Stanciu am lucrat puţin, în vremea când tehnoredactam şi corectam publicaţiile Hunedoara Magazin şi Euro Transilvania. Încă de pe atunci îl obseda Austria şi îmi spunea că ar vrea să stea acolo. Acum a ajuns la Kitzbuhel şi lucrează în turism. Şi zice că e mai frumoasă viaţa în Austria, iar eu nu am nici măcar un singur motiv să nu-l cred. Cum trăitul în Austria nu-i ocupă tot timpul, Lucian Stanciu are timp şi de scris pe blog, şi o face destul de des. Şi bine, aş mai adăuga.

Cine-i curios cum se vede Austria prin ochii unui român poate afla de pe blogul lui Lucian.

Week-end-ul trecut am fost iarăşi la Ocna Sibiului, pentru că a început să ne placă. E prea bine să stai în pe apă şi nu mă mai trage inima să merg la nici un ştrand de când am descoperit apa sărată, perfectă pentru leneşi.

Peste două săptămâni mergem din nou, probabil pentru ultima dată anul ăsta, că-i deja august şi de câţiva ani m-am obişnuit ca, odată cu luna septembrie, să se strice şi vremea. Am făcut puţine poze, pentru că am fost ocupată cu “statul pe apă” şi alte cele.

După Ocna Sibiului, am fost în Dumbravă, la grădina zoologică. Poze, mai jos.

Citeşte mai departe »

În urmă cu câteva nopţi, pe vremea când încă mai dormeam [am vreo 40 de ore nedormite…], am visat că eram într-o clădire din Orăştie, oraşul în care am crescut, şi… nu mi-e foarte clar ce anume căutam acolo, dar căutam ceva. Prin nişte sertare. Şi când am fost prinsă, m-am trezit.

De atunci, visul ăsta şi clădirea cu pricina [hmm… imaginară, pentru că ea nu există sau nu o pot eu localiza] îmi revin în minte obsesiv. Ce poate să însemne?

Întotdeauna m-a fascinat centrul vechi al Orăştiei şi mi-aş fi dorit să pot vizita toate clădirile vechi şi foarte vechi de acolo, dar majoritatea sunt locuinţe particulare. Of!

Articol publicat în IaşiPlus

În vestul României, la Arad, există cel mai mare ştrand din estul Europei (nu e vreun joc de cuvinte, aşa mi-a ieşit). Auzisem de el de la mai multi bloggeri arădeni, care aveau doar cuvinte de laudă pentru strandul lor mare şi frumos. Aşa că ieri am hotărât să merg şi eu la ştrandul lăudat, ca la pomul lăudat - cu sacul, adică. Sac în care am pus costumul de baie, loţiunea de plajă şi altele asemenea.

Mă aşteptam la o taxă de intrare pe măsura laudelor. Surpriză: preţul unui bilet de intrare la ştrandul Neptun este de 2,5 lei. Cât jumatate de pachet de ţigări sau, dacă vreţi, cât o cafea servită la o terasă fără prea mari pretenţii.

Surprizele au continuat: ştrandul se întinde pe câţiva kilometri, are bazine mari, unul dintre ele cu valuri artificiale, multă iarbă şi flori peste tot. Arată ca o grădină îngrijită şi nu am avut nici o clipă senzaţia că sunt la un ştrand românesc aşa cum ştiam eu că “trebuie” să arate el.

Mă bucur, sincer, că avem astfel de locuri în ţara. Ceea ce mă întristează este faptul că turismul românesc este grav bolnav şi nici un “doctor” nu se arată interesat de salvarea lui. Daca nu aş fi interacţionat cu bloggerii din alte oraşe, poate ca n-aş fi aflat niciodată despre acest ştrand din Arad. Sunt convinsă că România are multe alte astfel de secrete bine pazite. Într-un fel, să zicem că e bine că ştiu doar arădenii despre ştrandul lor. Dar ce ne facem cu alte locuri şi obiective turistice frumoase, dar pe care nu le vizitează nimeni, pentru că nu se ştie despre existenţa lor? De unde să ştie turistul venit în România care sunt locurile ce merită cu adevărat vizitate, dacă nu-i spune nimeni?

Păstrăm secretele astea doar pentru noi, iar apoi ne plângem că nu ne vin turiştii în ţară. La ce sa vină? De litoral suntem sătui şi noi…

Şi câteva poze:
Citeşte mai departe »

Aşa cum am mai scris şi duminică, week-end-ul trecut am fost la Festivalul Sighişoara Medievală. Prima dată am fost în urmă cu doi ani, în 2006. Am ajuns acolo cu trenul şi am plecat în aceeaşi zi, tot cu trenul şi am povestit aici ce şi cum.

De data asta, intenţionam să mergem de sâmbătă şi să stăm două zile, dar cum socoteala de seară nu se potriveşte niciodată cu cea de dimineaţă, în loc să ne trezim devreme, sâmbătă, am plecat de-acasă abia pe la 4 PM. De ajuns am ajuns destul de repede, dar deja se întuneca şi eu sufeream că nu voi apuca să văd cetatea până duminică. Ne-am învârtit vreo două ore în căutarea unui camping - hotelurile şi pensiunile erau pline încă de vineri, sau poate dinainte - şi după ce l-am găsit, am plecat să mâncăm. La restaurantul Rustic era plin, dar cum şi prin alte părţi era tot plin, am aşteptat acolo să “prindem” un loc. Se pare că eu am fost singura căreia i-a plăcut mâncarea de acolo, aşa că nu prea am ce să bag de vină, în afara servirii lente şi a faptului că toaleta femeilor nu mai văzuse un sul de hârtie igienică dinainte de festival. Dar asta e… chiar şi aşa, restaurantul era plin.

După potol, ne-am plimbat prin Sighişoara. Ştiam de acum doi ani că jos, la “poalele” cetăţii, sunt mici, manele şi cocalari, iar sus e adevăratul festival. Şi cam aşa a fost. Doar că era prea multă ţigănie jos, prea mulţi mici, prea mult porumb fiert, mult prea multe kitsch-uri. Tot plimbându-ne, am ajuns şi la cetate. Am prins oţâră de muzică faină, l-am văzut şi pe Mircea Goian, cu Huniadi Cantores. Vânzătorii de briz-brizuri îşi strângeau deja tarabele, dar tot am “pus mâna” pe nişte mărgele din lemn, foarte colorate, un simpatic inel din FIMO [cu 3 lei!], un magnet cu Sighişoara [10 lei] şi alte câteva chestiuţe.

Am plecat apoi la camping, unde ne lăsasem cortul. Dar cum eu şi Sebi ne treziserăm foarte târziu, nu prea aveam somn. Şi mai erau şi “roacheri” şi “roacheriţe” care din tot festivalul au înţeles că trebuie fie să bea tot ce se poate şi apoi să borască, fie să urle ca proastele la descoperirea apei calde. A scris Sebi despre ele, nu-mi mai răcesc şi eu tastatura, că o fac de pomană. Aşa că n-am adormit până pe la 6 dimineaţa. De trezit ne-am trezit pe la 10. Ar fi fost culmea să dormim şi duminică!

Din păcate, Oaki, care avea pixuri pentru mine şi era cazată în cetate, tocmai pleca. Ne-a tras de mânecă Puişorul cufurit, care presupun că se grăbea şi el, din moment ce nu a stat mai mult de 10 secunde cu noi.

Ne-am plimbat câteva ore bune prin cetate, am căscat ochii la aproape toate tarabele cu tot felul de zorzoane şi obiecte decorative, am cumpărat o grămadă de zorzoane [eu] şi, cum nu ne mai ţineau picioarele, am coborât şi-am plecat spre casă. Îmi place mult Sighişoara şi îi invidiez pe cei care locuiesc acolo. Dar cred că o s-o mai vizitez doar în afara festivalului, ca să evit aglomeraţia de roacheri-cocalari şi mizeria pe care o fac ei. Dacă aş fi sighişoreancă, acum aş fi revoltată de mizeria care rămâne după festival. Poze [multe] am pus aici.

Totuşi, cred că o să mergem şi la anul. Poate, totuşi, primarul va elimina kitsch-ul şi bâlciul, aşa cum a promis.

Week-end-ul trecut, am fost la Sighişoara, unde s-a desfăşurat cea de-a XVI-a ediţie a Festivalului Medieval. Nu am fost prima dată la Sighişoara, aşa că ştiam la ce să mă aştept. Doar că anul ăsta, am avut senzaţia că am “aterizat”, fără să-mi dau seama, în Vama Veche. Vama Veche aşa cum este ea povestită de cei care au vizitat-o şi în vremurile ei bune, dar şi acum, când, după ce unii şi alţii au tot salvat-o, s-a dus naibii tot spiritul “de vamă”.

Am văzut oameni de toate “culorile”, de la cavaleri şi domniţe îmbrăcaţi în costume medievale la rockeri “supăraţi” - inclusiv maneliştii nelipsiţi de la orice fel de manifestări. Presa centrală îl cita pe primarul Sighişoarei, care spunea că îşi doreşte ca Festivalul să semene tot mai mult cu un carnaval şi să dispară bâlciul. Bâlciul n-a dispărut, poate de anul viitor. Totuşi, un aspect îmbucurător: majoritatea tarabelor la care se vindeau kitsch-uri, pulpe prăjite sau porumb fiert au fost amplasate în afara cetăţii, iar artiştii cu zorzoane realizate de ei şi nu cumpărate din China şi-au vândut marfa sus, în cetate.
Presupun că Sighişoara îşi atinge apogeul numărului de vizitatori în fiecare an, cu ocazia acestui festival. Şi-atunci nu înţeleg de ce Read the rest of this entry

Reluare de pe primul meu blog - un post despre Festivalul Medieval de la Sighişoara, din 2006.

Sper să am la fel de multe de scris şi după ediţia din acest an. Vom sta două zile, adică sâmbătă şi duminică. Bine că mi-am amintit să pun acumulatorul aparatului foto la încărcat!

Deci… reluarea. Ups! Am mai publicat articolul o dată aici. Deci nu are rost să-l las aci.

Sâmbătă dimineaţă plecăm spre Sighişoara, unde vom sta, probabil, până sâmbătă seară. O să ne întâlnim cu Oaki, eventual cu Piticu, dacă-i aflăm noul număr de telefon şi o să ne bucurăm de căldură şi înghesuială. Dar merită, ştiu eu de acu’ doi ani că e superb.
Şi nu ştiu de ce, am un filing că iar mă voi întoarce acasă cu multe brăţări şi briz-briz-uri.

Ne vedem acolo? Mai merge cineva?

Înainte de a pleca de la naşi, vineri seara, eu şi Sebi am vrut să luăm “ronţănele”, adică chestii de mâncat pe tren, pentru că ne aşteptau minimum 14 ore de mers în picioare, în tren.

La chioşcul din stânga gării, chiar la intrare, preţurile erau după cum urmează:

• corn cu ciocolată O’Lala [apropo, ar trebui să le denumească O’Bârgău dacă vor să le mai cumpăr] - 3 lei
• pufuleţi - 2 lei
• apă minerală Carpatina, la doi litri - 6 lei
• bere Skol caldă, la doză - 4 lei
• banane - 10 lei/kilogram
• piersici - 7,5 lei/kilogram

Aşa am plecat din gară doar cu o sticlă de apă. Am preferat să dăm aceiaşi bani - trei lei pentru un amărât de corn cu ciocolată - în tren, unui vânzător ambulant, decât să facă hoţii din Constanţa plua mare pe spinarea noastră.

Înainte de gară, am oprit la o farmacie, unde o vită calculase că pentru trei cutii de medicamente a 2,3 lei fiecare, de la 10 lei trebuie să îmi dea rest 60 de bani. Nu i-a mers.
Mulţumesc vânzătorilor din Constanţa pentru că m-au convins că nu am de ce să revin pe litoralul românesc. Nu sunt chiar atât de bogată încât să-mi permit să-mi petrec concediul la mare, în România. Aşa că în noiembrie, în luna de miere, eu şi Sebi ne vom relaxa pe alte plaje, în alte ţări, unde există preţuri mici şi servicii ireproşabile.

Week-end-ul trecut, am fost cu Sebi şi tot familionul la Ocna Sibiului. Tata s-a ocupat de “planificare”, noi doar ne-am aşezat în maşină şi ne-am trezit acolo.

Avem o ţară superbă, cu foarte multe locuri de vizitat. Înainte de a merge prin alte părţi, ar trebui să ne cunoaştem bine ţara. Înainte de a spune că România e o ţară de rahat, ar trebui să ştim despre ce vorbim. Nu poţi spune despre un lucru sau despre un loc că e “naşpa”, dacă nu ştii despre ce vorbeşti!

Eu habar n-aveam că la doar ~150 de kilometri de mine există vreo şase lacuri cu apă atât de sărată, încât te ţine la suprafaţă. Ce poate fi mai mişto decât să stai pe spate într-o apă numa’ bună, fără să trebuiască să depui cel mai mic efort pentru a pluti? Nimic!

A fost un week-end aproape perfect, stricat doar de manelele pe care le-am auzit, duminică, urlând de la două terase [care erau goale, apropo! Nu s-or fi prins proprietarii că nu toată lumea gustă “genul” ăsta muzical?]. Zeci, poate sute de corturi, o grămadă de oameni veniţi din toate colţurile ţării, apă murdară - de la nămol, dar sărată şi plină de oameni, lac cu nămol şi apă caldă, 350 de grame de sare la un litru de apă, lac fără fund… să mai zic?

Las pozele făcute cu aparatul lui Sebi [mie mi-a fost prea lene şi prea bine ca să fac vreo poză…] să zică povestea mai departe, pentru că eu lucrez azi şi mai trebuie să şi dorm oţâră.

Pozele acum se copiază, deci mai durează puţin.