Denisuca - nevastă de Coşmar

Sunt convinsă că există în fiecare firmă, mai mare sau mai mică, un deştept care are impresia că le ştie pe toate, care, chiar dacă a fost angajat ca instalator, poate să-şi spună oricând părerea despre calculatoare, sisteme de operare, periferice, fluturaşi şi pliante, fotografiile folosite la realizarea acestora, culori, fonturi, culoarea mochetei, mobilier… aţi prins ideea, el este deşteptul firmei.

Am avut de făcut nişte agende pentru o firmă, chestie pentru care m-am trezit cu noaptea-n cap, la ora la care, în alte zile, mă culc. După vreo trei ore de somn, la 8 jumate eram la firma respectivă, cu gândul la cafeaua fierbinte pe care aş fi putut s-o beau acasă, dacă n-aş fi pus două linguriţe de ness în loc de una singură şi la o ţigară, orice fel de ţigară, plămânul meu s-ar fi mulţumit şi cu un Carpaţi la ora aia. Am stat într-un birou două ore ca să “alegem nişte poze”, timp în care pe-acolo s-au perindat tot felul de personaje. Printre oamenii veniţi cu diferite treburi, apare şi-un Gigel hiperactiv.

- Ce faceţi aici?
- Alegem poze pentru agende şi felicitări.
- Aha. Hai să văd şi eu ce-aţi ales. Aşa, bun, bun, asta nu, nici asta, nu. nu, nu, nu, domnule, astea nu-s bune! De unde aveţi pozele astea?
- Sunt de pe DVD-urile de la firmă.
- Aha. Păi nu-s bune.
- Dar noi alegem doar câteva, nu le folosim pe toate. Sunt câteva sute de poze!
- Da, bine, treaba voastră, că voi ştiţi, eu nu mă bag.

Deşteptul firmei a dispărut pentru câteva minute [îl bănuiesc de hiperactivitate cauzată de prea multă cofeină], dar s-a întors cu forţe proaspete. Mă întreabă:

- Şi felicitările cum le faceţi?
- Cum spun şefii Dumneavoastră.
- Dar unde le faceţi?
- Acasă.
- Şi ce, aveţi maşină de făcut felicitări acasă?
- Nu.
- Dar pe ce le faceţi?
- Pe calculator.

Pleacă din nou, dar - aţi ghicit - revine şi cere să vadă încă o dată pozele. Când a început să apese cu unghia pe monitorul LCD, mi-am simţit arcul braţului cum se scurtează. Pune mâna încă o dată şi te plesnesc!, urlam în gând.

După o oră jumate de chin, timp în care am reuşit să “lucrăm” efectiv maximum 30 de minute, am ieşit la ţigară. Gigelul era acolo, cu o cană de cafea în mână. Cafea! Cine i-a dat cafea? Dacă ar fi angajatul meu, nu i-aş da voie să stea mai aproape de doi metri de filtrul de cafea! Mi-a mai pus vreo trei întrebări tâmpite, după care mi-a zâmbit larg, explicându-mi [cred că a simţit că mai are puţin şi-l pocnesc]:
- Nu te supăra pe mine, eu şi-aşa nu ştiu ce faceţi voi acolo, mă bag şi eu în seamă, că doar ai văzut că habar n-am!
- @$#@%*()*$#&!!!!!!!!!!!!!!!

Apropo de ce scrie Noro aici, şi eu m-am lovit, de câteva ori în viaţa, de acest tip de oameni.

Şi, ca să fie balanţa echilibrată - că tot e zodia mea, şi eu am procedat aşa. Da, da, am fost neserioasă. Dar de ce? Păi am fost chemată la un interviu de angajare. Nu m-aş fi dus până la Bucureşti dacă ştiam cum avea să se desfăşoare interviul. Negocierea salariului urma să înceapă de la o sumă minimă stabilită prin e-mail, dar odată ajunsă acolo, am aflat că suma era, de fapt, mai mică. Şi că nu se punea problema unei măriri de salariu decât după un an [un an întreg la o singură firmă? În afară de Replica, ziarul la care lucrez acum, n-am stat niciodată un an pe un post!], weekend-ul însemna duminica… seara, programul de opt ore nu avea sub 12 şi… tot aşa.

Aproape că aş fi fost dispusă să accept acel job, în ciuda salariului foaaarte mic; singura problemă era chiria. Şi celelalte cheltuieli - n-aveam cum să mă descurc în Bucureşti cu doar 400 de euro, chiar nu aveam cum. Cu toate că era vorba despre o agenţie de publicitate, visul vieţii mele [give or take].

După ce mi-a explicat cum stă treaba, doamna care m-a intervievat mi-a spus că mă lasă să mă gândesc şi urma să o sun în câteva zile, cel mult o lună. N-am mai sunat-o. Ce să-i fi spus? Cred că mutra mea dezamăgită i-a spus totul [inclusiv "adio"] atunci când am ieşit pe uşă. Îmi părea sincer rău că aveam să ies pe uşa agenţiei cu pricina pentru prima şi ultima dată. Aproape că m-aş fi văzut lucrând acolo. Da’… mai trebuia să şi dorm undeva, eventual să fac câte-un duş şi să mănânc măcar o dată pe zi.

Apoi, după interviul ăsta, eram programată la altul. De data asta, o editură măricică. Atmosfera de acolo era alta, lumea era mai liniştită, Casa Presei are aerul ăla de clădire veche, comunistă, oamenii păreau mai plictisiţi, nu erau stresaţi, nu urlau, nu le sunau telefoanele, nu se discuta despre nici un pitch şi nici măcar bucătărie n-aveau, unde să bei o cafea bună făcută la espressor sau unde o tipă foarte, dar foarte agitată să se plimbe dintr-un capăt în altul, în timp ce vorbea la telefon cu un client. Şi mi-au dat o probă de lucru. Am terminat mai repede decât se aşteptau, apoi am ieşit în holul clădirii, ca să discutăm despre salariul pe care l-aş fi primit. Pe hol era singurul loc liniştit în care se puteau discuta chestii confidenţiale? Wow.

De data asta, n-am mai aşteptat să mi se spună la ce să mă aştept, am zis eu suma minimă pentru care m-aş putea muta în Bucureşti. Scărpinându-se cu o mână sub bărbie, doamna de-aici mi-a spus că trebuie să ia o hotărâre şi mă vor suna în câteva zile, maxim o săptămână. Nu m-au mai sunat. I-am speriat cerându-le “atâţia bani”. Ce-i drept, aici programul era program, iar orele suplimentare şi munca în weekend se plătea în plus. Păcat că am fost prea “scumpă” pentru ei.

În clădirea de birouri unde lucrez eu, pe hol miroase a grătare!!!!!!11!!!1 Asta n-ar fi nimic, dar de la etajul 5, unde-şi are sediul un studio de televiziune locală [cred că Ar fi mai bine să Nu spun care esTE numele postului de televiziuNe, cA să nu le fac probleme colegilor], se aude muzică până afară, în faţa clădirii. Curiozitatea m-a împins pe scări, până la etajul cu pricina. Geamurile alea mai au puţin şi zboară, da’ e bine că oamenii se distrează. La mulţi ani sărbătoritului, oricine-ar fi el!

În altă ordine de idei, da’ tot legat de clădirea în care lucrez: o minte strălucită [adică dată cu sclipici, nu altfel] s-a gândit că o bună metodă de a economisi energia electrică ar fi montarea unui temporizator în locul întrerupătorului de la baie. Nimic nu se compară cu treburile făcute în grabă, în aşa fel încât să te încadrezi în cele 60 de secunde pe care le ai la dispoziţie până se stinge lumina! Priceless.

Pe blogul despre ambalaje am găsit un filmuleţ genial care prezintă relaţia dintre client şi designer. Nu o dată mi s-a întâmplat şi mie să dau peste astfel de oameni.

Replica mea favorită este: “E perfect, dar…”. După acel “dar” apar toate modificările pe care vi le puteţi imagina. Citeşte mai departe »

Am lucrat, timp de şase luni, într-o firmă deţinută de chinezi. Pot spune, cu mâna pe inimă, că nu ştiu ce salariu am avut. În fiecare lună primeam altă sumă de bani, cu toate că munca mea nu putea fi cuantificată; nu aveam cum să am într-o lună rezultate mai bune sau mai slabe decât în precedenta, aşa că faptul că salariul meu varia a reprezentat o ciudăţenie care m-a amuzat.

Din fericire pentru mine, pe atunci mai aveam un loc de muncă, unde lucram după-masa, plus o colaborare, aşa că nu trăiam exclusiv din banii luaţi de la chinezi. În momentul angajării, mi s-a promis o sumă minimă, aceasta urmând să crească “în viitorul apropiat”. Dar, aşa cum am spus, în cele şase luni în care am lucrat la firma respectivă, nu s-a întâmplat să primesc de două ori aceeaşi sumă.

La un moment dat, s-a eliberat postul de secretară / recepţioneră, iar eu – omul bun la aproape toate – am fost însărcinată cu strângerea CV-urilor şi aranjarea interviurilor de angajare. Patroana, chinezoaică get-beget, era cea care le intervieva pe candidate, iar după interviuri, îmi cerea părerea despre fete.

Interesant mi s-a părut că, deşi postul de secretară presupunea doar prezenţa la recepţie, redirecţionarea apelurilor telefonice către birouri, primirea şi trimiterea de faxuri şi înregistrarea documentelor primite sau trimise de firmă, patroana avea pretenţia ca viitoarea angajată să aibă neapărat studii superioare şi să cunoască cel puţin o limbă străină (engleza). Salariul oferit? Mic. Minim, aş putea spune.

Într-o zi, am înţeles (sau cel puţin aşa cred) de ce chinezii “mei” nu îţi spuneau de la bun început pe câţi bani o să lucrezi.

“Întâi trebuie să vedem ce ştii, cum te descurci, să ne asigurăm că eşti potrivit pentru acest loc de muncă. Tu trebuie să ne dovedeşti că faci bine ceea ce faci, iar salariul va fi stabilit în funcţie de cât eşti tu de competent”, mi-a explicat, în mai puţine cuvinte, chinezoaica. În China, să ai o astfel de pretenţie, aceea de a te interesa de salariul pe care urmează să-l primeşti, este o dovadă de lipsă de respect faţă de angajator.

I-aş fi spus atunci chinezoaicei că e absurd să-i ceri unui om să-ţi lucreze minimum o lună fără să ştie dacă, la sfârşitul lunii, banii îi vor ajunge să-şi plătească facturile. Dar nu i-am zis nimic. Însă, după şase luni în care “valoarea” mea varia, am hotărât să mă îndrept către o firmă cu care am stabilit, de la bun început, câţi bani aveam să primesc. Una românească, bineînţeles.

- publicat în Iaşi Plus