Da-da-da-da-da!!! Cum altfel?! It’s all about me, me, me – măcar în postarea asta din Alfabet, dacă nu în rest.
Îmi place numele meu. E atât de rar şi de frumos şi de melodios! Stai, că melodios era numele de familie, Lala, prenumele sună mai degrabă a franţuzism, Mademoiselle De Nice. Care mademoiselle a devenit madame şi “madame” sună urât. Read the rest of this entry »
Ieri am fost la Optică, pentru a-mi face a nu-mai-ştiu-câta pereche de ochelari. Cei pe care-i am acum au rezistat aproximativ doi ani vieţii grele pe care au dus-o, dar a venit vremea să-i înlocuiesc cu unii foarte, foarte, foarte şmecheri. Şi nu mă refer neapărat la rame [deşi viitorii mei ochelari sunt mov şi faini de tot], ci la lentile. Încă de când am aflat despre lentilele Optifog de la Essilor, mi-am dorit să le încerc. Planetele s-au aranjat – pentru a câta oară? – în favoarea mea şi ieri am ajuns la “magazinul de ochelari” care aduce lentilele astea speciale în Hunedoara. Read the rest of this entry »
Sunt cinci ani fara o luna de cand m-am angajat [pentru a treia oara, da' asta e din alt film] la actualul loc de munca. Cu fix patru ani mai mult decat am “rezistat” la orice loc de munca. Recordul anterior a fost de 11 luni, in rest m-am plimbat din job in job ca o albinuta, vorba cantecului. Motivul pentru care am ramas la ziarul unde lucrez acum a fost promisiunea pe care i-am facut-o sefei mele. Asta si ideea ca de la o varsta e bine sa te asezi “la casa ta”, sa-ti gasesti un post caldut si sa-ti astepti linistit pensia.
Si stai asa, pe postul ala caldut, si-ti vezi de viata ta, iar in timpul liber citesti – printre altele – tot felul de bloguri, atat ale unor oameni pe care-i cunosti personal, cat si ale unora pe care ii stii doar din online. Si tot citind, dai peste cate un articol cum e asta. Sau asta. Sau asta. Si mai gasesti articole cum e asta si incepi sa te gandesti ca decat sa iti pierzi timpul lalaind-o aiurea pe 9Gag, de exemplu, mai bine te-ai inscrie la un curs online, gratuit.
Uite-asa, incetul cu incetul, samanta de indoiala creste si se face un mic copacel. Si poate ca incepi sa te gandesti ca iti irosesti viata facand lucruri marunte care nu iti mai aduc satisfactie, ca te plafonezi, ca desi ai vrea sa inveti mai mult si sa faci mai mult, nu ai unde. Daca la actualul loc de munca ai atins pragul de sus, unde sa mai cresti? Nu mi-am dorit niciodata sa fiu redactor sef – n-am stofa de lider, n-am nici bumbac de lider, nici lycra de lider, e clar ca nu-s facuta pentru a-i conduce pe altii -, asa ca mai sus de unde sunt acum nu voi ajunge niciodata. Si gandul asta ma sperie. Ce-o sa fac, o sa tehnoredactez pagini de ziar toata viata? O sa ma joc cu fete de politicieni, o data la patru ani, o sa le decupez moacele imbuibate si o sa le pun pe un afis, langa o minciuna urata si grasa? Meh. Read the rest of this entry »
Sigur vă aduceţi aminte de serialul The Net, titlu tradus la noi “Reţeaua”, în care juca Sandra Bullock. Nu cred că are vreo legătură cu ceea ce urmează să scriu eu aici [
], am împrumutat doar titlul filmului, pentru că mi se pare potrivit pentru “reţeaua” sau “pânza de păianjen” pe care urmează să o descriu eu.
M-a fascinat teoria “Six degrees of separation” încă de când am auzit prima dată de ea, tot într-un film, de data asta cu un Will Smith foarte tânăr. Read the rest of this entry »
De la o vârstă, începi să uiţi tot felul de lucruri, mai mult sau mai puţin importante. Mie mi se întâmplă foarte des, aşa că am tot timpul lângă laptop multe hârtii şi câteva pixuri, ca să-mi pot nota lucrurile importante, de exemplu dacă mă sună cineva necunoscut, să-mi pot nota numele lui/ei, că altfel sigur îl uit. Sau dacă mă sună mama şi-mi cere să-i duc ceva, în cazul în care nu notez totul pe o listă, când închid telefonul deja am uitat. Read the rest of this entry »
Nu cred că a fost iarnă, de când port ochelari, în care să nu fi avut vreo păţanie nefericită sau măcar amuzantă legată de aburirea lentilelor. Pentru că ochelarii sunt buni, dar nu pot fi purtaţi în orice condiţii – la sală, când e foarte frig afară, la înot etc., am decis să “trec” pe lentile. Numai că m-am dovedit a fi prea comodă ca să le pun şi să le scot în fiecare zi, mai ales că după o lungă perioadă în care nu le port, îmi ia câteva secunde să-mi pun o lentilă şi 10 minute să o fixez pe cealaltă. Bineînţeles că nu le pun pe acelaşi ochi, nu e asta cauza, ci lipsa de îndemânare şi faptul că atunci când vezi un deget apropiindu-se de ochi, ai tendinţa să-l închizi. Aşadar, lentilele de contact rămân o alegere potrivită atunci când merg la sală, la Zumba etc, iar în rest le rămân devotată ochelarilor mei.
Au şi ochelarii ăştia un bai major: cum se face un pic mai frig afară, lentilele se aburesc şi eu nu mai văd nimic. Nu o dată mi s-a întâmplat să-mi chem o prietenă sau colegă cu mine la cumpărături, pentru că nu vedeam preţurile produselor aflate pe raft, iar raftul dincolo de tejghea. Read the rest of this entry »
Despre ideile mele fixe am mai scris în urmă cu puţin timp. Mi-am amintit de încă o chestie care, în urmă cu vreo opt ani, mi-a dat lumea peste cap – exagerez, desigur, de dragul expresiei: felul în care se taie roşiile.
Am crescut cu un tată militar, întrucâtva obsedat de simetrie, ordine şi disciplină. De la el am învăţat cum se curăţă portocalele; cu un cuţit se taie “capacul” din partea de sus a fructului, se taie apoi coaja pe verticală în mai multe felii egale, apoi fiecare felie se desface până rămâi cu fructul decojit. Odată cu tăierea capacului, se scoate şi “tija” sau miezul fructului, iar în gaura rămasă se introduce un deget şi desfacerea portocalei în felii devine foarte simplă.
Roşiile se taie întâi în jumătate, după care se curăţă prin două tăieri bucata unde s-a aflat coada roşiei. În funcţie de mărimea fructului [căci roşia nu-i legumă, ştiaţi, da?], jumătăţile se taie apoi în două, trei sau chiar patru felii de dimensiuni egale. Read the rest of this entry »
În 29 februarie 2008 – wow! au trecut deja patru ani! – am participat la Cupa “Mărţişorul” la Tir, eveniment organizat de Jandarmerie pentru ziarizde doamnele şi domnişoarele din presa locală. De atunci, al meu şef a tot evitat să mă trimită la Cupa Presei la Tir, care se organizează în fiecare an, încă din 1994. Să nu mint, acum doi ani a vrut să mă trimită, dar n-am putut eu să merg, pentru că aveam nişte probleme.
În schimb, anul ăsta am primit eu mailul de la Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret, care a fost partenerul Jandarmeriei în organizarea evenimentului, aşa că am dat telefoanele necesare ca să mă asigur că particip. Astfel, marţi dimineaţă mi-am pus ceasul să sune la prima oră, iar la 12 eram prezentă, împreună cu colegu’ Cosmin Herac – cunoscut şi ca Winnie -, la poligon, gata să câştigăm. Read the rest of this entry »
Freelancing-ul este, pentru mine, arta de a munci pentru tine. O definiţie oficială găsiţi pe Wikipedia. M-am gândit de multe ori cum ar fi să renunţ la locul de muncă pe care-l am şi să plec în lume sau măcar să mă ocup mai cu spor de blog. Nu aş mai fi constrânsă de programul de trei zile care-mi mănâncă, de fapt, patru sau chiar cinci zile din săptămână, aş fi liberă să fac ce vreau, dar… DAR! Freelancing-ul nu e pentru toată lumea. Am scris mai jos câteva idei pro şi contra freelancing-ului şi vă aştept cu completări şi poveşti din experienţa voastră. Read the rest of this entry »
Frumoasă. Curată. Însorită. Agitată. Calmă, în acelaşi timp. Populată. Vie. Însorită. Incredibil de curată şi civilizată. Mult mai frumoasă decât mi-am imaginat-o, mult mai accesibilă decât am crezut-o. Cu oameni gălăgioşi, dar veseli. Cu multe culori, cu mulţi turişti, cu tentaţii la tot pasul.
Aşa cum am mai spus, Nokia m-a trimis, împreună cu Cristina Bazavan, Cristina Chipurici şi Miruna Siminel, într-un photo-trip cu Nokia N9 la Barcelona, fără vreun program impus. Am avut acces la Internet de la Vodafone, iar camera foto a telefonului este atât de bună, încât nu am simţit nevoia să scot aparatul din geantă decât de vreo două ori, o dată la Sagrada Família, pentru că era mult prea impresionantă ca să n-o fotografiez cu obiectivul cu unghi larg, şi a doua oară la fântâna magică, când am vrut să filmez dansul apei colorate în slow motion. În rest, ca turist, cu N9 nu mai ai nevoie de cameră foto. Pe cuvânt de fotodependentă! Read the rest of this entry »
Observ un tipar aici: este cel de-al patrulea post pe blog cu titlul “Am ajuns acasa”. 
Doar ca de data asta vin de departe, de cel mai departe, si am in spate multe nopti cu putine ore dormite, asa ca sper sa ma intelegeti daca nu va arat sutele de poze pana mai tarziu, cand m-oi trezi ceva mai odihnita.
Sa mai zic ca azi sunt asteptata la lucru cu forte proaspete sau ca tot azi il sarbatorim pe colegu’ Remus? Mai bine nu va zic.
La Barcelona a fost minunat, as pleca maine daca as mai avea ocazia. Oricum, eu m-am hotarat: cand cresc mai mare vreau sa devin calatoare! Si imi promit ca asta nu a fost cea mai faina calatorie din 2012, desi nu e corect sa compar mere cu pere. O sa mai calatoresc, o sa scriu pe blog la fel de tarziu, o sa fac multe poze pe care o sa vi le arat tot dupa cateva zile, ca asa-i in tenis. Ce sa fac daca stau la cateva sute sau chiar mii de kilometri de locurile in care se intampla chestii interesante? Macar am ajuns cu bine si cu berile intacte. Nu stiu ce naiba a curs din sau in valiza mea, ca ea era uda si mirosea frumos, dar parfumul meu era intreg.
Inca o data, multumesc, Nokia si Vodafone, pentru sansa asta minunata! Si le multumesc colegelor Cristina Bazavan, Cristina Chipurici si Miruna Siminel pentru un weekend de poveste.
Poate că o să vi se pară ciudat că scriu despre asta la început de martie, dar la ce să te aştepţi de la un om care doarme mai mult ziua şi se gândeşte cu drag la iarnă doar vara şi viceversa?
Ca un “copilot fără permis”, poate că nu sunt cea mai în măsură să dau dea sfaturi despre maşini, dar vă asigur că nu încerc decât să vă vorbesc din experienţă. Experienţa mea constă în mii de kilometri parcurşi în dreapta, ca ajutor de şofer [şoferul: "aprinde-mi o ţigară", "schimbă CD-ul", "s-au aburit geamurile" / eu: "atenţie la groapa aia!", "limită de 70 km/h", "vezi că-i linie continuă", "nu intra în depăşire, că-mi stă inima în loc", "suntem în localitate", "ai aprins luminile?", "ţi-ai pus centura?"].
Poate cel mai important sfat: iarna, echipaţi-vă maşina cu anvelope de iarnă! Nu pot să subliniez asta suficient, cauciurile de iarnă sunt cele mai importante, fie că plecaţi la drum lung, fie doar pentru o plimbare scurtă. Am văzut cu ochii mei diferenţa dintre cauciucurile despre care tata îmi tot spunea că-s “ca-n palmă” şi cauciurile de iarnă pe care le-am cumpărat după ce era să dansăm cu TIR-urile într-unul dintre multele sensuri giratorii din Deva. Începuse să ningă încet, dar suficient cât să se depună zăpada pe şosea. Read the rest of this entry »
După o noapte cu puţin somn şi un drum lung, joi seară am ajuns la Bucureşti, pentru că vineri urma să particip la cel de-al doilea “How It’s Made” românesc, la fabrica Danone. Primul a fost la Farmec, doar că acolo nu am avut voie să filmez şi nici să fotografiez ceea ce văzusem.
Din păcate, nu m-am simţit în stare să merg la party-ul lui Manafu de şase ani de blogging. Cum mai aveam doar câteva ore de somn până dimineaţă – şi mă ştiţi că eu nu-s obişnuită să mă trezesc devreme, eu mă culc devreme, adică pe la 5-6-7 dimineaţa! -, am preferat să mă pregătesc pentru a doua zi. Încă regret că nu am ales să merg la party, dar cred că dacă m-aş fi dus, regretam că nu am rămas să dorm, pentru că eram pe minus cu orele de somn şi nu mă simţeam în stare de nimic.
Ştiţi petrecerile cu bloggeri la care muzica e întotdeauna prea tare şi nu poţi să te înţelegi om cu persoană? Ei bine, asta nu a fost aşa. Mi-a zis Sebi, dar când mi-a zis era deja vineri.
Şi a venit ziua de vineri. Pentru că dormisem cât de cât [nu vă mai spun că m-am uitat la săriturile pe schiuri de la trambulină, pe Eurosport], am sărit din pat la primul strigăt al telefonului. Asta e o mare chestie, pentru că Nokia E63-ul meu ştie ce înseamnă să încerci să-ţi trezeşti proprietara şi ea să apese pe snooze chiar şi de 10 ori. După cele 10 încercări eşuate, telefonul îşi bagă picioarele şi mă lasă să dorm cât vreau eu. Read the rest of this entry »
Am auzit astăzi la Europa FM o melodie de pe la sfârşitul anilor ’90. O aud relativ des, semn că nu a fost chiar rea la vremea ei. În 1998 sau 1999, era “melodia noastră”. Aşa decretasem eu şi ori de câte ori o auzeam, mă gândeam la el.
Acum, de câte ori o aud, mă simt de parcă ar fi trecut o viaţă de pe vremea când o desemnasem melodia noastră. Îmi amintesc că eu chiar credeam în versurile alea [ceva cu iubirea eternă, dar nu vă pot spune versurile exacte, pentru că mi-e cam jenă să recunosc că am ascultat boybands, chiar dacă se întâmpla în urmă cu mulţi, mulţi ani] şi acum îmi vine să râd: forever? Fii serioasă, Denisa de acum 13 ani, a fost o iubire mare, dar nu atât de mare.
Melodia încă mai este difuzată de unele posturi de radio, în schimb, iubirea cea mare şi cauzatoare de dureri de inimă, lacrimi şi suspine s-a stins ca un foc de tabără. Vântul a împrăştiat şi ultimele resturi de cenuşă, el s-a însurat, eu m-am măritat [nu neapărat în ordinea asta], viaţa merge înainte. Read the rest of this entry »
Mai toate firmele vă propun, zilele astea, să participaţi la concursuri cu cât mai multe like-euri pe Facebook, să trimiteţi poze cu voi şi cu persoana iubită, să daceţi declaraţii de dragoste cât mai siropoase ca să câştigaţi un week-end la munte [serios? parcă-i zăpada cam mare...], o cină romantică – campionul absolut al premiilor de Valentine’s Day! – sau măcar nişte obiecte promoţionale care să vă amintească de… firma care v-a încurajat să vă iubiţi mai mult.
Nu sunt fana sărbătorilor importate de la americani, dar nici nu mai sunt atât de vehementă împotriva lor; dacă în anii trecuţi mă enerva la culme faptul că totul era roz în jurul meu, anul ăsta nu-i mai critic pe cei care au nevoie de o zi specială ca să se iubească. Am învăţat să-mi văd de ale mele şi să-i las pe alţii să se bucure de viaţă aşa cum cred ei de cuviinţă.
Oricum, decât să cauţi pe net “declaraţii de dragoste de Valentine’s” pe care să le copiezi în Paint pe o poză cu tine şi persoana iubită, mi se pare mult mai sănătos să ai o relaţie bazată pe comunicare. Nimic nu e mai benefic pentru un cuplu decât o discuţie deschisă, purtată la intervale regulate. Read the rest of this entry »
on 