Denisuca

Am spus-o şi o repet, deşi nu sunt deloc mândră de mine: sunt un cumpărător impulsiv şi uneori cumpăr anumite produse doar de dragul de a le cumpăra. Asta sunt şi încerc să mă tratez [u, nu cu "sesiuni" de shopping, nu fiţi răi!].

Totuşi, am câteva slăbiciuni la care nu vreau să renunţ, câţiva pitici pe creier care stau bine acolo şi nu vreau să-i expulzez. Unul dintre pitici este responsabil cu dragostea faţă de brandul IKEA, brand de care m-am îndrăgostit pe vremea când mă uitam la Marcă Înregistrată şi mai apoi la Apropo TV şi vedeam reclamele superbe la IKEA. Pe-atunci, un magazin în România era un vis frumos.

Între timp, cu puţin înainte de deschiderea magazinului IKEA în România, am ajuns la unul din Austria. Eram doar în trecere, în drum spre casă şi trecusem deja de un magazin pe autostradă, eu deja îmi pierdusem speranţa de a mai ajunge la IKEA. Am adormit supărată şi m-am trezit în parcarea unui alt magazin IKEA. Tata, deşi era rupt de oboseală după un drum foarte lung, a oprit şi mi-a făcut damblaua. Now that’s love!

După un an, adică săptămâna trecută, am ajuns la IKEA din Băneasa. Parcă era şi mai mare… şi mai… of! Iar eram pe fugă, iar eram obosiţi, dar tot am stat vreo trei sau patru ore şi mi-am umplut coşul de prostioare. Da, recunosc, am cumpărat multe prostioare, poate că nimic din ce am luat nu îmi era de strictă necesitate, dar am zis de la bun început că ăsta, responsabilul cu IKEA, e un pitic care mi-e drag.

Acum nu mai sper să se deschidă un magazin IKEA mai aproape de mine; sper doar ca măcar peste un an să mai ajung într-unul. Să nu rămână piticul nesatisfăcut.

Ştiu că s-a făcut deja, dar eu chiar aş vrea să locuiesc într-un magazin IKEA. Aşa de mult îmi place!

Bonus:

Read the rest of this entry »

plash = 1. băltoacă; 2. mocirlă; 3. clipocit (al apei); 4. (vt) a stropi, a împroşca; 5. (through, into) a merge, a cădea (în apă, în noroi, etc.) stropind în jur; 6. (vi) a se bălăci (în apă); 7. (despre ape) a clipoci, a susura; 8. a împleti un gard (EN)

Noţiunea de plash English a fost inventată de mine prin clasa a IX-a, când făceam mişto de profele - trei la număr - de limba engleză care fie aveau o pronunţie de rahat, fie nu prea ştiau limba pe care, teoretic, trebuia să ne-o predea. Aşa s-au dus, pe rând, în patru ani de liceu, trei profe. Una a fost mai vitează şi ne-a suportat doi ani, nici eu nu ştiu cum.

Eu, în total, am avut şase profi de engleză în şcoală; aşa mi-a fost norocul, un singur prof adevărat, în clasa a V-a, iar restul, fătuci care abia terminaseră şcolile şi veneau să ne înveţe pe noi. În condiţiile astea, cum să nu faci mişto de cineva care îţi vine în clasă şi urlă “Uăci mi!”? Sau cum să nu faci mişto de cineva care nu ştie să-ţi spună ce înseamnă un cuvânt simplu, din vocabularul de bază?

Ei, şi tot prostindu-ne noi şi imitându-i pe profii neînvăţaţi, am hotărât că treaba asta trebuie să aibă şi un nume. Iar eu i-am zis “Plash English”, o traducere nefericită şi mot-a-mot a expresiei “engleză de baltă”.

Colegii mei au plecat fiecare-n treaba lor, dar eu am dus mai departe obiceiul de a face mişto de şi în limba engleză, traducând aiurea cuvinte sau expresii. Apogeul aplicării Plash English-ului a fost la Cluj, unde, timp de câteva săptămâni, împreună cu Iulian Haba, şeful meu direct pe-atunci, vorbeam doar în doi peri. E greu de descris pe un blog în ce hal ne-am distrat vorbind aşa, dar o să încerc să dau câteva exemple de “Plash English” şi vă îndemn şi pe voi să vă distraţi aşa.

• Căcatul se întâmplă. Fă afaceri cu el! [Shit happens. Deal with it!]
• Our colleague is now on the line, give him buzz [Colegu' e online acum, dă-i un BUZZ]
• My office of wood is broken [Biroul meu din lemn e rupt]

Bineînţeles că lista poate continua întotdeauna, dar vă las pe voi să încercaţi şi să vă bucuraţi de engleza de baltă = Of course the list can go on forever, but I’ll let you try and enjoy Plash English.

Azi vi-l prezint pe Baticescu, piticul responsabil cu baticurile.

Spre deosebire de Pixulescu, despre Baticescu nu am aşa de multe de povestit, pentru că e un pitic mai paşnic şi nu consumă la fel de multă cofeină energie ca şi Pixulescu. Baticescu s-a stabilit pe creierul meu relativ recent, adică în urmă cu vreo 4-5 ani. Care este activitatea lui principală? Mă obligă să cumpăr baticuri simpatice, colorate, cu animăluţe etc.

Aşa am ajuns, în timp, să adun nu mai puţin de 40 de baticuri. Toate sunt “vesele” şi aproape fiecare batic are o poveste.

Am început prin a le purta pe cap, în zilele când îmi era prea cald sau prea lene să îmi aranjez părul. Asta l-a determinat pe un prieten să-mi spună că arăt ca o gospodăreasă. Hmm… Aşa că de atunci le port mai rar pe cap şi mai des pe mâini, pe post de chestii-pe-care-le-poartă-tenismanii-[îmi-scapă].

Baticescu zburda fericit pe circumvoluţiunile mele, fără nici o grijă, culegând floricele, în fine, aţi înţeles ce vreau să zic, n-avea băiatu’ nici o problemă, până azi, când am trecut pe lângă magazinul nostru second-hand preferat, de unde cumpăram baticuri cu 70 de bani bucata. Oroare! Magazinul era GOL!

Am constatat eu că era cam frig acolo şi nu pot decât să sper că termopanele noi-nouţe care au fost montate au fost puse de aceiaşi patroni, care vor doar să modernizeze magazinul şi NU de noii patroni, care vor deschide cine ştie ce magazin neinteresant în locul “secondului” meu preferat. Nu de alta, dar Baticescu e mofturos, iar mie n-o să-mi convină să dau zeci de lei pe toate baticurile pe care-o să le vrea el. Deci reţineţi aspectul, el o să le vrea, nu eu!

Până una alta, eu şi Baticescu vom trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi, iar baticurile din “colecţie” aşteaptă cu nerăbdare vara, când vor putea fi expuse pe mâinile mele. Bine-a fi şi la vară cald.

Postarea asta s-ar putea încadra lejer la categoria “Faceţi cunoştinţă cu piticii mei” [btw, Cănescu îl botez pe piticul responsabil cu cănile], dar nu am timp acum să scriu prea mult… Lilişor se întreabă [şi ne întreabă] din ce ne bem cafeaua. Eu am o grămadă destul de mare de căni pe care le-am strâns de-a lungul timpului, la un moment dat aveam chiar un fel de colecţie; acum îmi beau cafeaua dintr-o cană cu Mozart în care am avut MozartKugeln, cele mai bune ciocolăţele, cană pe care am primit-o cadou, cu tot cu cioco, de la tata. Totuşi, de câte ori văd o cană “altfel”, nu mă pot abţine şi-o cumpăr. Aşa se face că am adunat, în timp, în jur de 20-30 de căni [sper să nu exagerez, totuşi, dar nu le-am mai inventariat de mult].

Azi am găsit o altă cană. Pe care se găsesc tot felul de informaţii despre litera D şi care arată ca un ziar. E tare faină şi a costat doar 2,4 lei. De “liniştit” nu cred că o să mă liniştesc vreodată, pentru că sunt un cumpărător impulsiv, numa’ bun de prostit cu promoţii, căni ciudate, căni mari, colorate, cu animăluţe ş.a.m.d.

Poate că la un moment dat o să-mi pozez toate cănile şi-o să le pun pe blog, ca să nu se supere pe pixuri. Aaa, şi să nu uit! Îmi plac la nebunie cănile din care-şi beau cafeaua cei doi bărbaţi din “Two and a Half Men”… şi-am mai pus ochii şi pe nişte căni vesele ale naşei mele. Şi gata, am terminat, că am de lucru…

Voi din ce vă beţi cafeaua?

…piticii mei de pe creier, adică.
Astăzi, vi-l prezint pe piticul responsabil cu pixurile. Să-i zicem Pixulescu. Deşi se pare că piticul cu pricina exista pe creierul meu încă din fragedă pruncie, el nu şi-a făcut cu adevărat simţită prezenţa decât relativ recent, adică de vreo patru, cinci ani.

De ce spun că îl aveam din copilărie? Păi, îmi povesteşte mama că umblam prin casă cu un caiet sub braţ şi cu mâinile pline de pixuri şi creioane. Şi coloram, scriam şi mâzgăleam în draci.
Multă vreme, Pixulescu şi-a văzut de ale lui şi m-a lăsat în pace, ca să revină în forţă în urmă cu câţiva ani, când începuseră să apară şi pe la noi pixuri colorate, cu modele diverse [pixurile "Atlas", care costau cam 1.000-2.000 de lei, mi-au plăcut pentru că scriau mişto şi se pare că o vreme m-a interesat doar aspectul ăsta, nu şi felul cum arătau instrumentele de scris].
La scurt timp după terminarea liceului [acum mă zgârii pe ochi că n-am avut pasiunea asta pe-atunci, pentru că realizez că din 30 de colegi, măcar unul o fi avut pixuri faine, numai bune de furat], m-am angajat. Într-o redacţie de ziar, unde lucrau ziarişti, adică oameni care primeau, pe la conferinţele de presă la care mergeau, pixuri personalizate. Colorate, inscripţionate, ce mai, o nebunie! Şi-a început Pixulescu să dea din picioare; trebuia să am multe pixuri, toate pixurile! Cu unii colegi mi-a mers, alţii ţineau la ele şi eram nevoită să le fur.
M-am “plimbat”, apoi, prin mai toate redacţiile de ziare din Deva şi am adunat câteva sute de pixuri de toate “naţiile”, modelele şi culorile posibile. S-au adunat, până la urmă, vreo 500 de pixuri [give or take, nu mai ştiu sigur câte am].

Ce se vede în poza de mai sus e doar o parte din colecţia mea de pixuri. Pixurile “domnoase”, metalice, cu valoare sentimentală [normal că am şi aşa ceva!] sunt prin alte cutii. În general, nu prea cumpăr pixuri, pentru că le fur de la prieteni şi colegi, care-au ajuns să găsească scuze din cele mai variate ca să scape de mine şi Pixulescu. Mulţi folosesc scuza asta: “E singurul meu pix şi dacă ţi-l dau, nu mai am cu ce scrie”, dar de obicei am la mine pixuri “naşpa” pe care le ofer la schimb, însă unii, mai inventivi, motivează că pixul pe care-l vreau eu e cadou de la soţ/soţie/iubit/iubită şi nu mi-l pot da.
Persoanele care mă cunosc de puţin timp, atunci când află despre pasiunea mea, îmi promit că-mi vor strânge [multe] pixuri, însă până acum, un singur amic mi-a adus o pungă plină cu pixuri de tot felul. Aşa că de-acum nu mai aveţi nici o “scuză”: ca să mă cunoaşteţi cu adevărat, trebuie să-mi citiţi blogul, iar dacă-mi citiţi blogul veţi afla despre Pixulescu pasiunea şi, implicit, colecţia mea de pixuri. Şi, dacă mă iubiţi, lăsaţi pixurile să vină la mine!!!
Unul dintre cele mai valoroase pixuri din colecţia mea este un Parker negru, pe care l-am primit de la Riyad, un fost prieten. Locuia în Arabia Saudită şi a mers într-un week-end în Dubai. Întors acasă, la doar câţiva kilometri de Riyadh, capitala Arabiei Saudite, omul a realizat că-şi uitase pixul în hotelul din Dubai. Şi s-a întors după el [distanţa Riyadh - Dubai nu e tocmai scurtă]. Un pix cu o asemenea poveste nu putea să nu facă parte din colecţia mea, nu?
Recent, plimbându-mă prin Diverta, am găsit nişte linere cu o formă tare interesantă, aşa că am făcut cea mai “mare” investiţie de când colecţionez pixuri: am dat 24 de lei pe un pix.. roz! Da’ e frumos tare, zău că nu-mi pare rău!

Pixulescu vă mulţumeşte că aţi citit această postare şi vă roagă, pe această cale, să nu fiţi egoişti şi să lăsaţi pixurile să vină la mine! Eu le păstrez şi peste cinci ani ele vor fi în “stare de funcţionare”, pe voi v-a ţinut vreun pix cinci ani?