Denisuca - nevastă de Coşmar

Pe la vreo cinci ani, părinţii m-au dus la Deva, la bunicii mei, pentru că erau tineri, munceau, iar buncii aveau prea mult timp liber, apă caldă în fiecare zi [noi stăteam în Orăştie şi ţin minte că aveam program de apă caldă de două sau trei ori pe săptămână, pentru câteva ore] şi mai era şi o grădiniţă în limba germană la Casa de Cultură din Deva.

Cât am stat în Orăştie, părinţii mă duceau în fiecare zi la cămin. Programul de acolo nu prea era pe gustul meu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să dorm “de-amiază”, cu atât mai puţin la 4 ani, când aveam mai multă energie ca oricând şi aş fi făcut orice numai să nu fiu nevoită să dorm după-masa.

Aşa se face că, într-una din zile, când la prânz am fost serviţi cu o umbră de ciocolată de casă şi, ca niciodată, am cerut “supliment” cu două degeţele ridicate în aer, iar doamna educatoare - sau ce-o fi fost - a strâmbat din nas şi ne-a spus că nu mai este, am hotărât să ne facem dreptate. După ce am fost împijămăliţi™ şi puşi la somn, ne-am răsculat: am furat cheia de la camera cu bunătăţi şi, ca nişte termite, am dat năvală. Sus, pe un bufet vechi, din lemn, care scârţâia din toate încheieturile, trona o tavă din inox plină cu bucăţi de ciocolată de casă delicioasă [în aceeaşi perioadă, îmi plăcea la nebunie gustul de margarină vrac, aşa că nu discutăm gusturile, că n-are sens]. Eram mici de înălţime, dar înfometaţi, pofticioşi şi răi, aşa că nimic nu ne-a putut opri să ajungem la ciocolata de casă, pe care am ras-o de pe tavă; ba chiar am mâncat şi firimiturile! Citeşte mai departe »

Povestea de mai jos este una adevărată. Am primit-o pe mail, de la o cititoare care o trăieşte zilele astea şi care vă cere un sfat. Eu nu dau sfaturi [dacă vreţi să vă spun ceva despre FIMO, e OK, dar în dragoste nu mă bag].

Se iubesc, dar nu sunt impreuna. Clipa de clipa se gandesc unul la altul, dar cand se intalnesc face-to-face nu se pot saruta asa cum faceau odinioara. Ar vrea, dar ceva ii opreste. Ea, o tanara frumoasa, proaspat ajunsa in oras. El, un tanar cu chip angelic si dulce care a devenit visul a zeci de fete din jurul lui. Si totusi el o vrea pe ea. Si ea pe el. S-au cunoscut la munca, absurd. Ea, proaspat ajunsa in companie, el binevoitor si periculos, cu o reputatie de Don Juan. S-au placut din prima clipa. El i-a luat pur si simplu telefonul de pe birou si si-a dat un apel. Seara, fata a primit un sms: ,,unde papam inainte de a-ti arata ce frumos e orasul noaptea”? L-a refuzat, nu vroia sa dea impresia unei prazi usoare. O saptamana mai tarziu stabilisera sa mearga la concert impreuna. N-a fost sa fie, el a adormit si nu a mai ajuns la intalnire. Dar intr-o zi inevitabilul s-a produs si au iesit la o cafea, intr-un club discret si cochet. O intalnire care s-a prelungit pana tarziu in noapte, a continuat cu o plimbare in parc si a culminat cu o amenda pentru ca EL a vrut sa-i faca EI pe plac si a dat-o in leagan… Au stat toata noaptea impreuna, dar nici macar nu s-au sarutat. Si urmatoarele patru nopti s-au petrecut la fel: se plimbau tinandu-se discret de mana si vorbind cate in luna si in stele. Cu fiecare minut se descopereau mai mult unul pe altul. Si isi dadeau seama ca sunt suflete pereche. Relatia a evoluat. Petreceau fiecare clipa libera impreuna. Cand erau la munca gaseau un coltisor unde sa-si fure cate un sarut. Cand munca ii despartea, chiar si pentru cateva zeci de minute, isi trimiteau sms-uri. “Mi-e dor de tine…” scria ea…”Te ador”, raspundea el.
Citeşte mai departe »

Acest articol este o poveste care poate fi sau poate să nu fie adevărată.

Sorana era prietena Clarisei, colega mea din liceu. Ea învăţa la alt liceu, liceul de fiţe frecventat de copiii de bani gata şi ceva mai inteligenţi decât noi, restul. Trebuie să recunosc, era cel mai bun liceu din oraş şi pe undeva îmi părea rău că nu mă înscrisesem şi eu acolo. Dar faptul că între liceul la care am învăţat eu şi liceul “cel bun” erau vreo trei kilometri nu ne-a oprit niciodată să ne întâlnim într-unul din multele baruri din Deva.

Celor două, părinţii le interziseseră să se mai vadă, pentru că făcuseră în şcoala generală o prostie şi se considera că fiecare dintre ele reprezintă “o influenţă proastă” asupra celeilalte. Aşa că Clarisa şi Sorana, fiind foarte bune prietene, au ales să se întâlnească atunci când era posibil: în timpul orelor. O scutire, o învoire, o oră la care proful era uşor de păcălit, febră, programare la spital, dureri de stomac… soluţiile erau multe şi nici măcar distanţa de trei kilometri nu era prea lungă pentru ca ele să se întâlnească.

În cei patru ani de liceu, Clarisa şi Sorana au trecut prin toate problemele şi bucuriile unui elev de liceu împreună: scăderea notei la purtare din cauza absenţelor, falsificarea adeverinţelor medicale pentru motivarea acestora [absenţelor], prima iubire - implicit, prima dezamăgire, beţii crunte [s-arunce primul cu piatra cel ce nu s-a îmbătat niciodată cu vin roşu ] şi câte şi mai câte.
Citeşte mai departe »

Când am cunoscut-o, era deja foarte bătrână; avea vârsta la noi spunem despre bătrâni că îi caută moartea pe-acasă şi ei se plimbă. Şi eu am spus asta de câteva ori, nu despre ea, ci despre alţi bătrâni, dar mi-a părut rău apoi, de fiecare dată. Eu eram foarte mică, ea deja foarte bătrână şi regret că n-am apucat s-o cunosc mai bine, să-i ascult toate poveştile - avea ce povesti, fusese profesoară şi mai ales ghid turistic şi văzuse toată Europa şi, probabil, ceva mai mult.

A fost, în tinereţe, curtată de un om foarte bogat, iar când spun foarte bogat, nu-i spun numele doar pentru că nu vreau să apară nici un nume aici, doar povestea. Dar sigur aţi auzit de el. Atât de bogat. Totuşi, pentru că vremurile erau altele şi… cine ştie ce alte motive o fi avut, frumoasa profesoară nu i-a cedat.

Ajunsă la bătrâneţe, femeia noastră locuia singură într-o garsonieră modestă, înghesuită de toate obiectele pe care le adunase într-o viaţă, de suveniruri adunate în călătoriile pe care le făcuse, cărţi poştale şi vederi primite de la prietenii şi rudele din străinătate, fotografii alb-negru îngălbenite de timp, citind şi scriind scrisori lungi. Avea multe tabieturi; dormea întotdeauna după-amiaza, nu a avut niciodată un frigider, nu cheltuia bani decât pentru strictul necesar şi dacă vroiai să o vizitezi fără să te anunţi înainte, nu-ţi deschidea uşa. Cu toate astea, era o femeie simpatică, avea un dar al povestirii care te făcea să o asculţi, încremenit, ore întregi şi n-am auzit-o niciodată să spună vreo vorbă rea la adresa cuiva.

A murit aşa cum a trăit: singură şi înconjurată doar de lucrurile ei. Nu a avut copii, nici un soţ care să aibă grijă de ea sau de care să aibă ea grijă la bătrâneţe, tot ce a adunat într-o viaţă de 80 şi ceva de ani s-a “împrăştiat” în câteva zile. A rămas în urma ei amintirea unei femei “din alte vremuri”. Nu a scris nici o carte, nu a făcut un copil, nu [cred că] a plantat vreun copac. Şi-a trăit viaţa, aşa cum ne place nouă să spunem, şi nu a avut nici o grijă.

Articolul ăsta a venit ca un răspuns la articolul lui Puttycat [El ş ea, împreună pentru totdeauna]. Citiţi aricolul ei şi apoi concluzia mea:

Viaţa nu se termină la 40 de ani. O parte importantă a ei începe, cred eu, pe la 50. Partea în care tragi linie, vezi ce-ai făcut, cu ce te-ai ales şi, în funcţie de cele enumerate, trăieşti în continuare mulţumit, alături de o familie mai mult sau mai puţin numeroasă, sau continui să vieţuieşti singur, printre obiectele tale, cu tabieturile tale. Tu ce ai alege?