Denisuca - Nevastă de Coşmar

N-am putut să înţeleg niciodată de ce se foloseşte expresia asta, atât în mass-media, cât şi în reviste. Suntem atât de pudici încât să nu-i putem spune menstruaţiei pe nume?

Cu ce diferă “ciclul menstrual” de “zilele delicate”? Par egzamplu, într-o revistă de anul trecut, o demoazelă căreia i-a fost ruşine, pesemne, să-şi semneze articolul, scria un articol cu titlul “Dragoste în situaţii speciale”. Între aceste situaţii speciale avem aşa: sex cu un coleg de muncă, sex în avion, după ce ai născut, cu o vedetă, după o ceartă, când nu ai decât câteva minute la dispoziţie, în zilele delicate, cu fostul iubit, când n-ai chef (dar ai vrea să ai), când el n-are chef (dar ai vrea să aibă), pe plajă etc.

Hai să zicem că, într-o reclamă difuzată la TV, posibil la ora mesei, când toată familia se holbează la cine ştie ce emisiune de ştiri, nu e prea indicat să vorbeşti despre ciclul menstrual, dar dacă nici în revistele pentru femei, care sunt citite de fiinţe care au ciclu menstrual şi ştiu ce-i aia, nu putem să îi spunem pe nume… ce mai poi spune?

Bine că le putem îndemna pe femei să facă sex cu vedete, cu ex-ul unei prietene, cu un coleg de serviciu, da’ nu le putem vorbi despre ciclu. Pentru că-i ceva murdar, nu? De-aia nu au voie femeile aflate la ciclu să intre în biserică sau să se spovedească - pentru că sunt murdare. Sigur.

După o “săptămână” de lucru grea, am dormit mult, iar când n-am dormit, am văzut filme. De la Gossip Girl [na, că până la urmă am zis-o…*] până la The Mentalist [bestial film, merită văzut], trecând prin Eleventh Hour şi, desigur, nelipsitul Seinfeld, cu care adorm şi mă trezesc.

Cum afară e neobişnuit de cald, mi-am amintit că acum vreo nouă ani, exact în ziua de 31 octombrie, am făcut baie în aer liber, la 7 Izvoare [Herculane]. De fapt, nu-i mare lucru, doar şi anul trecut am făcut baie tot afară, la Felix.

M-a apucat dorul de ducă. Mi-ar plăcea să revăd Braşovul şi eventual Sibiul. Nu ştiu de unde “pofta” de Braşov, probabil pentru că l-am mai vizitat toamna şi mi-a plăcut, în ciuda ploii mocăneşti cu care a găsit de cuviinţă să mă întâmpine.

În rest… plictiseală mare, n-am chef de nimic.

Mai ţineţi minte cum mă plângeam eu, în iunie, că toate hainele din magazine sunt galbene? Şi cum îmi promiteam să nu cumpăr nimic în combinaţia galben + negru, doar ca să boicotez “trendul”?

Până ieri m-a ţinut. Ieri, când am fost cu mama să-şi caute încălţări de toamnă/iarnă şi mi-am cumpărat păpucei galbeni. Cu negru. Acum râdeţi… Nu, nu, nu vreau să fiu la modă, dar sunt tare simpatici şi comozi. Şi oricum, nu mai e vară, deci pot spune că mă încalţ după moda verii trecute, deci nu mai sunt “în tendinţe”. Aşa-i?

Zilele astea am fost off de pe blog nu doar din cauza anotimpului care şi-a cam forţat începutul şi norocul, ci şi din cauza [sau “datorită”? hmm] unui serial pe care l-am descoperit foarte de curând şi la care a trebuit să mă uit până la epuizarea episoadelor apărute până acum.

Şi printre multe alte întrebări legate sau generate de filmele roz la care mă mai uit din când în când, am una care mă roade de ceva vreme:

De ce naiba toţi bărbaţii - wedding plannerşi sunt gay? Toţi, dar absolut toţi. Să fie din cauză că ei nu vor putea îmbrăca niciodată rochia albă de mireasă?

foto

Am dat peste revista Unica din mai 2008. Coperta e toata roz, iar de pe ea ne zambeste Adelina Elisei [care acum e nevasta lui Chivu, cred. Altceva nu stiu despre ea]. Special mariaj mai scrie pe coperta asta, ceea ce m-a determinat s-o rasfoiesc, doar si eu ma marit peste cateva… ore.

Am citit despre rochii de 3.000 de euro, impopotonate cu cristale “Jvarovschi”, rochii “ieftine”, la 2.000-2.500 de lei, verighete atat de scumpe, incat nici macar nu le-au trecut pretul [citez: “set de verighete din aur cu diamante. Pret disponibil la cerere. MICRI GOLD”] s.a.m.d.. Cele mai ieftine verighete prezentate in aceste pagini dedicate mariajului - 744 de euro. Cele mai scumpe - 22.029 de lei [set de verighete Furrer Jacot din aur alb si briliante. CELLINI]. Asta inseamna ca eu nu ma numar printre cititoarele cu venituri scarbos de mari carora li se adreseaza aceasta revista, nu-i asa? Sa va spuna Sebi cat am dat noi pe verighete…

Buuun… toata sectiunea speciala incepe cu un articol intitulat “Pick a dress!”, semnat de Georgiana Idriceanu, si care se intinde pe trei pagini. Fiecare pagina prezinta un anumit model de rochie si un film in care cineva a imbracat rochia respectiva:
- Carrie Bradshaw in Sex And The City - rochia “vintage”
- Monica Geller in Friends - rochia “romantica” sau “sirena”
- Susan in Desperate Housewives - rochia “empire”.
Pana aici, toate bune si frumoase. Dar daca stai sa citesti textul, te iei cu mainile de cap:

• “stilul acesta de rochie a ramas si-n colectiile de designeri, si-n preferintele miresicilor”. Si eu am acasa o colectie de pixuri si ma gandeam sa ma apuc de colectionat designeri. Si - ma iertati, dar cum ati spus? Miresici? Aha.
• “cui se potriveste: oricarei miresici… cu trup de model. Pentru ca trebuie sa marchezi un scor estetic bun la multe categorii: taliuta, solduri, coapse”. Deci tăliuţă, oameni buni! Tăliuţă de miresică. Vai de capul nostru!
• “poti ascunde sub faldurile pline ale rochiei empire o burtica proeminenta, fie ea si de graviduta”. Da’ de ce nu poti spune, soro, ca rochia e potrivita si pentru grăsane? Nu e politically correct? Fir-ar a naibii de corectitudine, daca esti gravida, esti gravida, nu graviduta. Iar daca ai o “burtica proeminenta”, esti grasa, nu grasuta.

In concluzie, o “sectiune speciala” in care nu s-a spus mai nimic, au fost prezentate niste produse, s-au luat niste bani pentru asta si… gata. Deci m-am lamurit si cu Unica.

Mi-am amintit că am citit printr-o revistă roz despre o actriţă al cărei nume nici măcar nu l-am reţinut [lectură de budă, nimic pretenţios]. Şi zicea duduia la un moment dat, întrebată fiind ce face în timpul liber:

Mă customizez.

Atât de stupidă mi-a părut replica domniţei, încât şi acum îmi scârţâie creierii când mi-o amintesc. Brr!

Zilele astea, am re-re-revăzut cam toate sezoanele din Seinfeld. E mult spus văzut, pentru că stau la calculator şi le ascult, doar ştiu până şi replicile pe de rost.

Printre episoadele din Seinfeld, am văzut şi What Happens in Vegas, o comedie destul de simpatică. Nu-mi place Ashton Kutcher, dar îmi place, în schimb, Cameron Diaz. Foarte mult.

Povestea, pe scurt: ea - părăsită de iubitul scorţos chiar de ziua lui, în faţa tuturor prietenilor invitaţi la o petrecere-surpriză, el - dat afară de tatăl lui, care-i era şi şef, îşi iau câte un prieten [ea o prietenă, el un prieten, evident] şi merg în Las Vegas.

După prea multă băutură, se trezesc cu verighetele pe degete şi când tocmai stabileau detaliile anulării căsătoriei, el vâştigă jackpot-ul de trei milioane de dolari, cu fisa primită de la ea. Iar de aici începe distracţia: judecătorul le impune şase luni de “hard marriage”, altfel le promite că va face în aşa fel încât banii să rămână blocaţi într-un cont.

Mai departe vă las pe voi să vedeţi.

Mic spoiler: Citeşte mai departe »

Revista TABU anunţă un proiect “extrem de ambiţios”: o carte ce va fi scrisă de cititoarele revistei, “cu mari şanse să devină un produs ce va revoluţiona stilul chicklit”. Mă scuzaţi două secunde, să caut definiţia stilului chicklit, că pe mine la şcoală nu m-au învăţat.

Nimic pe wikipedia, nimic pe dictionary.com. Să vedem Google ce zice… pardon, Google zice că-i cu cratimă: chick-lit. Aşa l-am găsit şi pe Wikipedia:

“Chick lit” is a term used to denote genre fiction written for and marketed to young women, especially single, working women in their twenties and thirties. The genre’s creation was spurred on, if not exactly created, by Sue Townsend’s Adrian Mole diaries which inspired Adele Lang’s Confessions of a Sociopathic Social Climber: The Katya Livingston Chronicles in the mid-1990s.

Mno, acu’ le iertăm pe chicksele de la TABU, ele vor să revoluţioneze un stil pe care nici nu ştiu să-l scrie corect.

Citim mai departe…

Cu sprijinul unui editor specializat am realizat primele rânduri dintr-un capitol pilot, material ce înfăţişează portretul amănunţit al personajului principal, Liza […]. În lectura de faţă, eroina noastră, talentată jurnalistă de lifestyle la revista Buzz Magazin, și asistenta exigentei Ella Simone, ne surprinde, trecând printr-un moment crucial al carierei, în care zilele lungi de la birou sunt mult prea demanding pentru ca ea să mai continue sub acoperişul colosului trust, Concept Media.
Imprevizibilul se întâmplă atunci când, agitată că ar trebui să se prezinte pe ultima sută de metri la un eveniment monden de extremă importanţă, provoacă un jenant incident in faţa liftului companiei, fapt ce introduce în scenă prezența unui bărbat misterios ce se oferă s-o ajute. Aici se rupe firul epic.

De s-ar rupe de tot…

Deci e vorba de o tânără corporatistă, da? Ei bine, dragi chicks de la TABU, vă propun să vă inspiraţi de aici pentru continuarea “romanului”: link. Sunt vreo 30 de episoade din care vă pot ieşi 30 de capitole despre viaţa unei corporate bitch cu un program foarte demanding.

Enjoy!

Azi am avut o treabă la bancă. În faţa mea, un nene îmbrăcat într-o salopetă de lucru şi cu o sacoşă care mi-a plăcut. Din sacoşă a scos câteva “cărămizi”. Deci aşa se merge la bancă, să nu atragi atenţia asupra ta…
După el, o duamnă gravidă care-şi aştepta soţul. Apare şi domnu’, chicotesc, se hârjonesc şi le vine rândul. Şi începe “duamna” poveştile cu tanti de la ghişeul băncii.
- De la … v-am adus banii. Am avut o zi tare bună şi e luni! Dar văd că şi dumneavoastră la fel, că e plin pe aici.
În timpul ăsta, scotea dintr-un geamantan răblăgit nişte sute de milioane, poate chiar miliarde [mă rog, foarte multe cărămizi de 100 de lei noi]. Tanti de la ghişeu urma să treacă acele cărămizi prin maşina de numărat bani, da’ era evident că avea de stat nişte minute bune până să termine. Numai că nu-şi putea face treaba, că doar trebuia să-i răspundă duamnei care avea un chef nebun de “small talk”.
- Uitaţi, v-am adus bani dinăştia mari, cum ştiu că vă plac! Să ştiţi că şi mie îmi plac ăştia, hihi!
Tanti de la ghişeu aproba, încurcată, în timp ce construia un mic castel din cărămizile pe care le primise.

N-am mai rezistat. Am rupt rândul şi-am plecat. Poate mâine n-am noroc de nici o gravidă cu chef de vorbă.

Se întreabă Blogatu ce cadou vreau să primesc cu ocazia sărbătorii ăleia americane. Sărbătoarea aia comercială, când trebuie să vezi numai inimioare peste tot, să te simţi roz, să porţi roz, să fii roz, adică Ziua lu’ Valentin.

Nu vreau nici un cadou, dacă Sebi vrea să-mi facă vreun cadou, o poate face şi în altă zi, nu-i musai să urmăm turma şi să sărbătorim într-o zi dată faptul că ne iubim. Noi ne sărbătorim iubirea în fiecare zi, dacă vreţi un clişeu roz!

Aşa că toţi cei care se iubesc o singură dată pe an să fie sănătoşi. Aveţi mila mea şi o urare de bine. Eu nu vreau decât să-mi fie şi de-acum încolo la fel de bine ca şi până acum.