Denisuca - nevastă de Coşmar

The Women este un film în care apar exclusiv femei; un film despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi, dintre părinţi şi copii, dintre copii şi părinţi, dintre prietene şi aşa mai departe. Personajul aproximativ principal, Mary Haines, este interpretat de Meg Ryan, iar intriga este reprezentată de momentul în care atât Mary, cât şi prietenele sale şi cam oricine şi-ar fi făcut o manichiură la Saks Fifth Avenue află că domnul Haines o înşeală. Dar vai! Ce-avem noi aici? Încă o poveste a unei femei înşelate de soţ, după treişepe ani de căsnicie. Mda, nimic nemaiîntâlnit.
Filmul este simpatic, suportabil chiar, în ciuda faptului că până la ultima scenă, în el apar doar femei. Chiar şi pe străzile şi trotuarele New York-ului se plimbă numai femei, în magazine, la cumpărături, sunt femei, una dintre cele trei prietene ale lui Mary are patru fete şi este din nou însărcinată, sperând că de data asta va face un băiat. Am regăsit în The Women cele patru prietene new-york-eze care se întâlnesc la un restaurant ca să pună ţara la cale, treabă care mi se pare lipsită de originalitate, atâta timp cât Sex And The City a fost bazat pe cele patru personaje şi vieţile lor, care erau puse pe masă tocmai la aceste întâlniri în restaurante. Dar ce ştiu eu, poate că aşa-s toate femeile din NYC, fiecare are trei prietene cu care se întâlneşte ca să ia prânzul şi să discute despre cât de porcii e bărbaţii.

Nu citi mai departe dacă vrei să vezi filmul! Citeşte mai departe »

Zilele astea am fost foarte ocupată [vorba lui Sebi: "Azi ce treabă n-am?"]: am revăzut toate cele şase sezoane Sex And The City, plus filmul. Pe astea nu le-am mai văzut de sute sau chiar mii de ori, aşa cum fac cu Seinfeld, încât cred că i-am adus pe toţi membrii familiei la disperare, ci o singură dată, în ordine [nu l-am descoperit când se difuza pe HBO]. Aşa că mi-au scăpat multe detalii, nu reţineam tot firul povestirii şi mai ales, nevăzându-le în “maraton”, de la un episod la altul mai uitam unele amănunte.

Aşa că de data asta am constatat că poate fi un chin să urmăreşti în câteva zile o poveste spusă pe parcursul a şase ani. Mai ales o poveste de dragoste cu du-te - vino cum e cea dintre Carrie şi Mr. Big. O altă schimbare, constatată de data asta la mine, este că am acordat mai multă atenţie vestimentaţiei, papucilor lui Carrie, accesoriilor şi decorurilor, posibil şi din cauză că ştiam, în mare, care urma să fie finalul [the Big ending]. Şi nu mi-e ruşine să recunosc asta, pentru că de curând am citit în ceva revistă despre un tip [!] care se uită la seriale mai mult pentru decoraţiunile de interior [fără nici o legătură cu Sex And The City: numai mie mi se pare că "decoraţiuni interioare" sună foarte, foarte prost?], mobilier şi altele asemenea, aşa că dacă eu recunosc că m-am holbat la ţoalele şi încălţările gagicilor, nu mai pare atât de grav.

Apoi, am mai constatat că rolul Samanthei este mai degrabă unul comic decât de femeie fatală, de vampă care nu iartă nimic, pentru că ei întotdeauna i se întâmplă chestii exagerate [penis mic, penis prea mare, comentariile despre viaţa sexuală a fiecărui personaj şi multe altele]. Oricum, personajul Samantha pare exagerat tocmai din cauză că serialul are şase sezoane şi în fiecare episod trebuia să i se întâmple ceva ieşit din comun, scandalos.

Charlotte pare şi ea exagerată; e prea obositoare povestea ei de fată răsfăţată aflată în căutarea bărbatului perfect, în aşteptarea nunţii perfecte, a căsniciei perfecte şi, apoi, a copilului perfect. Poate că, în doze mici, Charlotte este un personaj nu doar uşor de suportat, ci chiar simpatic, dar în doze de şoc, cum am “luat” eu serialul, e de-a dreptul enervantă.

Dacă, până acum, am trăit cu impresia că Miranda e o avocată relativ simpatică, pe care o admiram, după acest maraton mi-am dat seama că e de-a dreptul insuportabilă, ocazie cu care am realizat că am avut şi eu câteva “prietene” care-i semănau perfect şi pe care, culmea, le consideram simpatice şi chiar le admiram, dar cu care, în cele din urmă, m-am certat. Iar apoi mi-am dat seama că nu-mi erau deloc prietene, ba chiar consumam resurse importante ca să le fiu pe plac. Din prieteniile astea nu m-am ales decât cu nişte învăţăminte. Aşa că nu, nu-mi place deloc personajul Miranda, în ciuda strădaniilor echipei de a-i da o faţă umană. E femeia cu p*lă şi fără inimă şi sper să n-o mai întâlnesc niciodată în viaţa reală.

Carrie îmi place în continuare, cu toate că i-am găsit câteva “bube”; e singurul personaj care a rămas relativ normal şi cu capul pe umeri pe toată durata serialului.

Şi, la sfârşit, o mărturisire pe care am încercat s-o fac acum vreo două sau trei luni, dar mi-a fost jenă: Citeşte mai departe »

Am văzut de câteva zile filmul Sex and the City, dar am uitat să mă “laud”. L-am văzut pentru că urmărisem tot serialul, chiar dacă nu mi-a plăcut la nebunie fiecare episod.

Cele patru actriţe arată destul de rău, cam ca nişte babe recarosate. Şi stau şi mă gândesc că dacă nici pentru un film cu un buget mare [presupun] nu s-a putut face mai mult, înseamnă că în realitate arată şi mai rău. Ceva mai răutăcioasă decât mine a fost Maddy, care-a scris cam tot ce se putea scrie despre acest film, inclusiv spoilers [aici].

Mie mi s-a părut un pic tras de păr tot filmul, dar să zicem că America e ţara tuturor posibilităţilor şi atunci, chiar şi în ce priveşte relaţiile, totul este posibil şi permis.

Cum filmul a avut premiera luna asta [iunie 2008], ieri am constatat că nu mai puţin de trei reviste “roz” o au pe Sarah Jessica Parker pe copertă. Mie-mi place femeia asta, chiar dacă e cam urâţică şi crăcănată, fie şi numai pentru serile când Sex and the City era compania ideală pentru mine.

Trailerul: