Denisuca

Ăsta este:

Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu de unde a apărut, dar într-o noapte, am dat pe TVRM [TV România de mâine] pentru că era un “slideshow” cu imagini din Bucureştiul de altă dată şi muzică la fel. După ce s-au terminat pozele, a început o scenetă. Era vorba despre moartea Zarazei, iar dude-ul din imagini purta un dialog cu un alt actor, mult mai bun - cel puţin în comparaţie cu el.
Omul nostru se uita în camera de filmat la fiecare două secunde, iar cei care filmau erau nevoiţi să ia camera de pe el, pentru că era de-a dreptul penibil.

În momente ca ăsta îmi pare rău că nu mai am cu ce să filmez. Omul a jucat atât de prost, încât era aproape comic. Vai de noi!

Unii care se dau ziarişti încă se mai cred pe vremea lu’ Ceauşescu şi îşi trimit prin fax [!] textele triste spre publicare. Suntem în 2008, fraţilor!

Torino Bocaniciu, preşedintele Sindicatului Thalia din cadrul Teatrului Municipal Deva, a trimis o adresă [click aici] Autorităţii de Sănătate Publică în care atrage atenţia asupra faptului că teatrul e plin de ţânţari şi… purici!

Brrr! Brrrr!

Nu mă pot abţine să nu scriu despre cele două paraşute cântăreţe gemene Indiggo, care s-au dus în America “tu meic it big”, la America’s Got Talent. Şi-au cântat fetele noastre de l-au dat pe spate [nu în sensul bun] pe David Hasselhof, membru al juriului. Sharon Osbourne, mrs. Ozzy, le-a acordat votul şi, după ce au cerşit şi voturile celorlalţi membri ai juriului [una dintre paraşute a dat cu haina de pământ urlând că are cu ce], se pare că nu au fost trimise acasă.

Now this goes out to the members of the jury at America’s Got Talent:
Please, please, don’t send these hos singers back home, keep them, help them become stars, help them to make it big in New York! We’ve had our share, now it’s your turn.

Ce-mi place cum se dezic ele de România: ştiţi, noi ne-am născut în Bucureşti, da’ aici ne este locul. Drăguţelor, încăpăţânarea voastră de a reuşi în ţara tuturor posibilităţilor este aproape înduioşătoare, da’ ce să-i faci, dacă nu ştiţi să cântaţi?

David Hasselhof tocmai a crescut în ochii mei. “It is the land of opportunity, so I’m gonna give the opportunity to go back to Bucharest!”. Da’ fetele noastre nu şi nu, că nu vor să se-ntoarcă la Bucureşti. No, le mai primeşte cineva când se vor întoarce spăşite?

Dacă tot te chinui să îţi faci un banner, fie el şi pentru spaţiul virtual, măcar asigură-te că nu-ţi traduci textul cu translatorul de la Google. Aş fi tradus eu textul ăla, gratis…

Dar… dacă nu, uite ce iese…

UPDATE: Mai avem una. [click pe poze pentru a le mări, dacă altfel nu merge]

Şi fac bloggerii mişto de tine!

Mi-am amintit că am citit printr-o revistă roz despre o actriţă al cărei nume nici măcar nu l-am reţinut [lectură de budă, nimic pretenţios]. Şi zicea duduia la un moment dat, întrebată fiind ce face în timpul liber:

Mă customizez.

Atât de stupidă mi-a părut replica domniţei, încât şi acum îmi scârţâie creierii când mi-o amintesc. Brr!

Oare se miră cineva că am ajuns abia pe locul 20 la Eurovision-ul de anul ăsta? Cu o melodie ca asta… îmi vine să rând şi cu fundu’ de “şlagăru’” cu care au scos Nico şi Miriţă nasul în lume.

N-am urmărit nimic, nu m-a mai interesat, pentru că ştiam că noi oricum nu câştigăm. Când a cântat Luminiţa Anghel “Let Me Try”, am sperat la un prim loc. Atunci îl meritam, acum cred că meritam ultimul loc, cu melodia asta jenantă. De ce s-a cântat şi în italiană, ca să le arătăm italienilor cât îi iubim de mult, în ciuda faptului că ei ne urăsc şi vor să ne impună vize? Oh yeah. That’s smart.

În luna februarie a acestui an, mă sună o tanti telemarketer, de-aia care vorbeşte mult şi frumos, se recomandă de la BancPost şi mă întreabă dacă vreau card American Express de la BancPost, care-i super-mega-extra grozav etc bla-bla-bla.

Îi zic că aş vrea, îmi trimite prin e-mail adeverinţa, o completez, trimite şi curier cu un contract, trimit tot înapoi şi aştept. Şi aştept. Şi aştept.

După vreo două luni, adică-n aprilie, îi trimit un mail Loredanei Ştefan, de la EFG Retail Services (EuroLine Cards) şi o rog să-mi spună dacă mai vine sau ba cardul minune. Nimic.

Până să-i trimit contractul semnat, tanti a fost toată numai miere, doamna în sus, doamna în jos, mulţumim, vă rugăm, alea alea. Dup-aia, nimic. Linişte şi pace.

Azi am zis că îi dau un telefon, dacă la mail nu ştie să răspundă. Telefonul, mort. Probabil că numărul nu a funcţionat niciodată. Deja îmi miroase a ţeapă, aşa că intru pe domeniul de pe care avea tanti adresa de e-mail. Acolo, nici urmă de BancPost, doar, aşa cum am spus, EFG Retail Services. Dau peste un număr de telefon, sun acolo şi-mi răspunde o duduie care, după ce-mi cere CNP-ul, mă lasă să aştept “un moment” - adică vreo 10 minute.

Revine cu greu şi mă informează că nu acolo trebuia să sun, pentru că de American Express se ocupă alt departament şi-mi mai dă un număr de telefon. În sfârşit, la numărul ăsta răspunde o tanti [”BancPost, bună ziua!”] care îmi mai cere o dată CNP-ul, mă mai lasă să aştept nişte minute, după care mă anunţă că “aplicaţia a fost respinsă”.

Bun, şi duduia Loredana Ştefan n-a putut să-mi mai dea un telefon ca să mă anunţe? Dacă nu mi s-a aprobat creditu’, gata, nu mai prezint interes?
“Dă-o dracu’ de miere, la ce s-o mai sun, dacă eu nu-mi iau comision?!”

Fabulospirit, nene!

Dacă mai există vreo urmă de îndoială… adevărul spus chiar de Newman, poştaşul grăsun din serialul Seinfeld, sună aşa: “Of course mail is useless!”.

Foto: Wikipedia

Totuşi, ca să lase impresia că la ei se lucrează, mai trântesc câte-o ştampilă cu “controlat antitero”.

N-am găsit video decât în spaniolă… dar asta era faza despre care vorbeam.

Întrebare: Ce se întâmplă când, într-un oraş din România, apar magazine deţinute de chinezi sau arabi?
Răspuns: Asta:

Şi asta:
Read the rest of this entry »

Revista TABU anunţă un proiect “extrem de ambiţios”: o carte ce va fi scrisă de cititoarele revistei, “cu mari şanse să devină un produs ce va revoluţiona stilul chicklit”. Mă scuzaţi două secunde, să caut definiţia stilului chicklit, că pe mine la şcoală nu m-au învăţat.

Nimic pe wikipedia, nimic pe dictionary.com. Să vedem Google ce zice… pardon, Google zice că-i cu cratimă: chick-lit. Aşa l-am găsit şi pe Wikipedia:

“Chick lit” is a term used to denote genre fiction written for and marketed to young women, especially single, working women in their twenties and thirties. The genre’s creation was spurred on, if not exactly created, by Sue Townsend’s Adrian Mole diaries which inspired Adele Lang’s Confessions of a Sociopathic Social Climber: The Katya Livingston Chronicles in the mid-1990s.

Mno, acu’ le iertăm pe chicksele de la TABU, ele vor să revoluţioneze un stil pe care nici nu ştiu să-l scrie corect.

Citim mai departe…

Cu sprijinul unui editor specializat am realizat primele rânduri dintr-un capitol pilot, material ce înfăţişează portretul amănunţit al personajului principal, Liza […]. În lectura de faţă, eroina noastră, talentată jurnalistă de lifestyle la revista Buzz Magazin, și asistenta exigentei Ella Simone, ne surprinde, trecând printr-un moment crucial al carierei, în care zilele lungi de la birou sunt mult prea demanding pentru ca ea să mai continue sub acoperişul colosului trust, Concept Media.
Imprevizibilul se întâmplă atunci când, agitată că ar trebui să se prezinte pe ultima sută de metri la un eveniment monden de extremă importanţă, provoacă un jenant incident in faţa liftului companiei, fapt ce introduce în scenă prezența unui bărbat misterios ce se oferă s-o ajute. Aici se rupe firul epic.

De s-ar rupe de tot…

Deci e vorba de o tânără corporatistă, da? Ei bine, dragi chicks de la TABU, vă propun să vă inspiraţi de aici pentru continuarea “romanului”: link. Sunt vreo 30 de episoade din care vă pot ieşi 30 de capitole despre viaţa unei corporate bitch cu un program foarte demanding.

Enjoy!

Compania Naţională Poşta Română face cunoscut programul oficiilor poştale în perioada sărbătorilor de Paşti. Acestea vor fi închise în zilele de 28 aprilie şi 1 mai, iar trimiterile poştale prezentate în zilele de 25, 26 aprilie, respectiv 29 şi 30 aprilie vor înregistra timpi de circulaţie mai mari decât în zilele normale de lucru. Potrivit comunicatului transmis de Compania Naţională Poşta Română, în zilele de 26, 29 şi 30 aprilie, oficiile poştale vor lucra după programul normal.

Ce înseamnă asta? Că Poşta se va mişca şi mai încet decât de obicei, iar în cele trei zile menţionate mai sus, se va mişca cu aceeaşi viteză de melc. Şi asta n-ar fi nimic… dacă trimiterile poştale ar ajunge la destinaţie aşa cum au plecat de la expeditor. Cel mai recent exemplu: Sebi avea de primit, prin poştă, un plic ceva mai voluminos. După o săptămână de aşteptare, azi s-a dus la poştă să se intereseze de micul colet. Duduia i-a spus că s-ar putea să primească după ora 11 avizul. Bum! Ora 14 a sosit şi avizul a venit!

Valoarea [ramburs] de 90 de lei pentru un plic, aşa cum spuneam, ceva mai voluminos nu i-a lăsat pe cei de la poştă să doarmă liniştiţi şi după câteva nopţi de chin, în care Sebi aştepta coletul iar ei nu se-ndurau să i-l dea, curiozitatea lucrătorilor poştali a învins, iar plicul a fost violat cu nesimţire. Aşa se numeşte, nu? Violarea corespondenţei.

Asta s-a întâmplat cu plicul buclucaş, pentru că era sfârtecat şi apoi capsat în vreo şapte locuri. Şi a fost adus la destinaţie abia când nu mai aveau încotro, pentru că destinatarul ştia că trebuie să-l primească şi îl ceruse. Mai încolo, Sebi o să pună şi poze cu plicul rupt şi capsat, iar eu voi pune link aici.

UPDATE: aici e articolul lui Sebi.

Iată şi poza:

Vineri, 25 aprilie, dis de dimineaţă, din Bucureşti va pleca spre mine un colet. Sunt curioasă, cu programul “lejer” de sărbători, în cat timp va ajunge la mine. Reveniţi la acest articol, pentru că-l voi completa atunci când voi primi coletul.

Cât despre minunata Companie Naţională Poşta Română, să facă bine şi să ne mai lase cu reclamele pline de sentimentalisme, pentru că nu funcţionează. Nu mă încălzeşte cu nimic să trimit cuiva o scrisoare prin poştă, dacă ea ajunge la destinaţie… poştită de toţi poştaşii!

UPDATE - Am primit, în 29 aprilie, avizul ştampilat cu data de 28 aprilie 2008, dar m-am chinuit vreo cinci minute să descifrez data respectivă. Din fericire, plicul a fost întreg şi toate tricourile de la Sheepses, în stare foarte bună.

Se pare că numai Sebi are ghinion cu Poşta Română. Cineva, acolo sus, îl urăşte…

Pe iepuraşi înfiorători precum cel din imagine, de exemplu.

Vă imaginaţi vreun copil bucurându-se la vederea acestui mic monstru kitschios?

Sau pe sensuri giratorii - 12 în total. Realizate până în aprilie 2008: patru bucăţi. Următoarele două: la intersecţia Bulevardului 1 Decembrie cu Bulevardul Iuliu Maniu, respectiv în zona Dacia Service.

Read the rest of this entry »

Azi noapte, la ora 1, in centrul Devei, aerul nu se putea respira. Am iesit din cladirea CEPROMIN - un fel de Casa Presei la scara mai mica - si mi-a venit stomacul pana in gat, din cauza mirosului de hoit care m-a palit.

O colega mi-a zis ca mirosul vine, probabil, de la crematoriul Spitalului Judetean, care, dupa ce nu a ma primit autorizatia de functionare, din cauza ca polua, a fost inchis. Si atunci de unde venea putoarea aia ingrozitoare?

Am constatat ca ma citeste si Florin Oancea, viceprimarul Devei, si sunt convinsa ca blogul acesta este citit si de alte persoane care ar fi in masura sa imi raspunda. Prin urmare, va rog sa folositi cu incredere formularul de comentarii de mai jos si sa imi spuneti ce anume pute. Si mai ales, de ce.

Multumesc.

UPDATE: Pe HuOn văd un articol care zice că nu mai funcţionează şi nici n-ar mai avea cum. Atunci, totuşi, de la ce puţea centrul Devei în halul ăla?

Ştiţi concursurile alea organizate de Reader’s Digest, în care tu erai unul dintre finaliştii selectaţi pentru premiul de un miliard de lei? Erau cinşpe plicuri, cu şapteşpe hârtiuţe de lipit, de răzuit, de decupat. Trimiteai plicul, eventual comandai produsele lor şi erai înscris la concursul minunat.

Ei bine, Ionel s-a abonat la revistă. Pe un an. Apoi a vrut să renunţe la abonament, dar cei de la Reader’s Digest nu au fost de aceeaşi părere, pentru că toate cheltuielile făcute cu plicurile alea groase trebuiau acoperite cumva. Aşa că au continuat să-i trimită revista şi, desigur, factura. Omul s-a considerat obligat să o plătească şi a continuat s-o facă, timp de un an. Apoi şi-a băgat picioarele şi n-a mai plătit. Revista îi vine cu regularitate prin poştă, în fiecare lună. Cu factura aferentă. Asta în ciuda faptului că a trimis un mail la Reader’s Digest prin care solicita anularea/sistarea abonamentului.

Cine are urechi s-audă. Reader’s Digest, aşa faceţi voi rost de bani pentru concursurile extraordinare???