Autorul Joseph Zammit-Lucia a scris în The Guardian un articol intitulat „Environmental activism – power without accountability?” [„Activismul de mediu – putere fără răspundere?”], în care vorbeşte despre felul în care activiştii de mediu şi ONG-urile pot influenţa luarea unor decizii importante.
Nu e nimic în neregulă cu a influenţa o decizie luată de autorităţi, nu e nimic greşit în a protesta atunci când ceva nu-ţi convine. Doar că uneori, o organizaţie aparent nevinovată poate forţa luarea unei decizii greşite.
Este şi exemplul pe care îl dă Zammit-Lucia în articolul menţionat: în anul 1994, atunci când Shell a vrut să scape de platforma petrolieră Brent Spar scufundând-o în Marea Nordului, organizaţia Greenpeace a obiectat şi a pornit împotriva Shell o campanie publică agresivă.
Fiind o companie de extracţie foarte profitabilă, Shell era o ţintă uşoară, iar compania era mai puţin experimentată decât Greenpeace în declanşarea emoţiei publice şi influenţarea opiniei publice. Atunci când Greenpeace crea confruntări emoţionale şi transmitea mesaje simple, uşor de înţeles, Shell reacţiona cu fapte şi cifre. Shell a motivat cu faptul că studiile realizate arătau că scufundarea platformei în mare era cel mai ecologic lucru pe care îl putea face. Jochen Lorfelder de la Greenpeace a declarat: „Dar omul de rând nu va înţelege detaliile tehnice pe care le prezentaţi. Tot ceea ce ştie el este faptul că dacă aruncă o cutie în lac, este amendat. De aceea, nu înţelege de ce Shell poate să facă asta”. Cu alte cuvinte, în războiul de PR, declaraţiile mele sunt mai bune decât ale tale. […] Grupurile activiste pot genera mai uşor declaraţii care îi stârnesc pe oameni şi transformă corporaţiile în mari ticăloşi. Multe corporaţii reacţionează la aceste tactici cu surprindere sau frustrare şi au dificultăţi în a se apăra cu altceva decât informaţii tehnice pe care puţini le înţeleg şi chiar mai puţini le cred.
În cele din urmă, compania Shell a dezmembrat platforma pe pământ.
Când conflictul s-a stins, mulţi au crezut că opţiunea aleasă a fost, de fapt, mai nocivă pentru mediu decât planul original. Sub pretextul
Greenpeace a avut puterea de a forţa schimbarea, dar nu a fost niciodată trasă la răspundere pentru costurile suplimentare sau pagubele de mediu suplimentare cauzate de acţiunile sale. Astăzi, corporaţiilor, pe drept, nu li s-ar permite să scape cu astfel de acţiuni, dar nu există mecanisme de a trage la răspundere grupurile activiste.
Activismul a devenit o parte valoroasă a structurii noastre sociale. A scos multe probleme la lumină. Protestele au contestat puterea intereselor adânc înrădăcinate şi au forţat schimbări sociale importante. Drepturile femeilor, drepturile civile, protecţia mediului şi multe altele sunt toate rezultatul activităţilor activiste iniţiale. Corporaţiile sunt forţate să meargă pe calea cea dreaptă de frica jocului activist.
Mai departe, autorul aduce în discuţie şi problema Roşiei Montane.
O ţintă şi mai uşoară pentru activitatea activistă este exploatarea aurului propusă la Roşia Montană. Acest proiect străin de investiţie are potenţialul de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă pentru mii de oameni – promite crearea a 2.300 de locuri de muncă în etapa de construcţie a minei şi 900 în momentul finalizării acesteia – de a contribui pozitiv la dezvoltarea României şi economia ţării şi a curăţa poluarea istorică rămasă de pe timpul operaţiunilor miniere din perioada comunistă.
Totuşi, oricât de convingătoare ar putea fi aceste argumente, ele încep să se destrame în momentul în care grupurile activiste organizează demonstraţii publice şi vorbesc despre otrăvirea apei cu cianuri [din care 900.000 de tone metrice se folosesc deja în întreaga lume, conform Ghidului de Economie Chimică].
Combaterea acestui activism cu un mesaj de genul „cianura va fi utilizată în siguranţă„ este un lucru aproape imposibil indiferent de adevărul afirmaţiei. Din nou, rezultatul acestei bătălii va depinde de maturitatea de care vor da dovadă instituţiile politice ale României.
Activismul vehement poate, prin mesaje emoţionale, să blocheze un proiect despre care sondaje recente afirmă că este susţinut de 68% din populaţia României şi unul care promite să ofere beneficii nete sociale, economice şi de mediu ţării? Dacă va fi aşa, cine va fi responsabil – grupurile activiste care l-au blocat? Sau consecinţele vor fi suportate de contribuabili? Până acum, guvernul României a gestionat problema responsabil. A fost înfiinţată o comisie pentru a evalua argumentele pro şi contra şi a consulta cu privire la o modalitate de a merge mai departe. Dacă o astfel de abordare ar fi fost utilizată în cazul Shell – Brent Spar, poate că rezultatul ar fi fost diferit.
Aşa e şi în viaţă: atunci când ne lăsăm conduşi de emoţii, riscăm să luăm decizii neinspirate, ca să nu zic de-a dreptul proaste. E bine să-ţi asculţi instinctul, dar parcă tot raţiunea ar trebui să aibă „ultimul cuvânt”.
În cazul Roşiei Montane, protestatarii uşor de impresionat au preluat mesajele ONG-urilor despre care s-a dovedit că au interesul să nu se înceapă exploatarea. Mulţi dintre ei nu au studiat problema, unii nici măcar nu ştiu unde exact pe hartă se află Roşia Montană, dar au auzit ei că exploatarea cu cianuri este periculoasă şi atunci bat cu PET-urile în asfalt ca să determine guvernul să-i „trimită acasă” pe canadienii de la RMGC.
Şi dacă exploatarea nu va începe acum, iar peste câţiva ani va veni o altă companie care va folosi cianuri, dar ONG-urile se vor fi văzut deja cu sacii în căruţă şi nu va mai protesta nimeni? Vor fi ONG-urile trase la răspundere? Nu, pentru că nu există un cadru legal. Ceva îmi spune că roşienii sunt sătui de bucureştenii care sunt îngrijoraţi de soarta Roşiei Montane fără să fi fost vreodată acolo.