Acum 8 ani am pierdut o sarcină. Pe ultima. De atunci, am evitat să mai rămân însărcinată, pentru că durerea pe care o simți atunci când treci printr-o pierdere de sarcină (care, între noi fie vorba, sună cam sec, cam… a spital, nu e o pierdere de sarcină, este pierderea unui copil, copilul tău) nu e ceva ce ți-ai putea dori să retrăiești. Mă gândeam mereu cu uimire amestecată cu respect și milă la bunica mea paternă, fie-i țărâna ușoară, care a pierdut 12 sau 13 sarcini până să-l aibă pe tata, unicul său copil, atât de dorit și de iubit.
Pentru mine, a fost destul. Apoi am început să mă împac cu ideea de a nu mai aduce încă un copil în lumea asta și așa urâtă. Sigur, pe alocuri chiar avem motive să credem că lumea e frumoasă, că avem speranța de viață cea mai ridicată din istoria omenirii, că nu murim de foame sau în război (zilele acestea, e discutabil), dar asta nu e tot ce contează. Nu vreau să aduc pe lume un copil căruia să trebuiască să îi explic de ce oamenii sunt răi și mănâncă animale, de ce se omoară între ei, de ce aruncă gunoiul pe jos dar arată cu degetul către alții care fac la fel, de ce copiii fac cancer și de ce unii copii rămân orfani de mici, pentru că un tanardrogat și fără permis le-a omorât familia.
Sunt doar câteva idei. Astăzi, mă uit la televizor, mă uit pe internet la războiul în desfășurare dincolo de granița imaginară a tării mele și răsuflu ușurată că nu voi fi nevoită să fug nicăieri cu copilul de 7 ani de mână sau în brațe, în timp ce tatăl copilului ar lupta pentru țara lui pe care un nebun vrea s-o ocupe din motive economice.
Ne simțim în siguranță, pentru că „n-are, domnule, cum să atace o țară NATO, sta ar însemna război mondial!”, dar să nu uităm că nici ucrainenii nu au crezut că vor ajunge să trăiască coșmarul pe care îl trăiesc azi. „Cum să ne atace, domnule, în 2022, cu bombe și tancuri?”. Ei… uite așa.
