Austria, strike 3

Tata a spus cam tot ce era de spus despre excursia în Austria, dar o să încerc şi eu să completez.

Am mai fost de două ori în ţara mea preferată [după ce-am văzut-o de trei ori, pot să-i spun aşa, cred], dar niciodată iarna; aşa că de data asta am văzut-o şi îmbrăcată în alb şi concluzia la care am ajuns este că-i şade bine oricum. Că aşa zice mama, dacă eşti frumoasă, îţi stă bine îmbrăcată cu orice [bine, mie îmi zice aşa, că cică io-s frumoasă şi îmi stă bine oricum, dar e mama şi e subiectivă, n-are cum să fie altfel!]. Nu i-ar sta bine „îmbrăcată” în mizerie, dar tot ar fi frumoasă.

Am revăzut, în Westendorf, casele superbe de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Şi prima vedere, trebuie să vă spun, s-a întâmplat acum vreo 20 de ani, când am primit un album cu pagini lucioase şi coperţi groase, din carton, pe care scria, mare, Österreich. Cam cum erau cataloagele Neckerman sau Otto pe care le primeam „de dincolo”. Am răsfoit de sute de ori albumul ăla şi nu-mi venea să cred că există aşa ceva. Uite că acum am apucat să văd cu ochii mei [şi chiar şi cu obiectivul aparatului meu foto] o parte din frumuseţile Austriei.

Sunt doar două lucruri care nu mi-au plăcut: faptul că pe autostradă a trebuit să plătesc o „taxă” de WC şi acela că magazinele se cam închid la sfârşit de săptămână, duminica fiind închise de tot şi de-a binelea. Şi nici benzinăriile nu sunt deschise non-stop, ca la noi. Ce chestie!

Îl invidiez pe Stanciu pentru privilegiul de a locui într-un sat de poveste, cu clădiri copiate parcă din basme, cu oameni civilizaţi. Nu-l invidiez pentru că trebuie să ştie limba germană ca să interacţioneze cu westendorferii care nu ştiu română, adică alţii decât cei cinci sau şase români din sat. Dar el ştie germana, aşa că pot să-l invidiez şi pentru asta.

Mi-am mai amintit ceva: accesul la net este cam limitat, ca să nu zic că-i chiar sărac, acolo unde există. E lucru mare să ai budă în casă, apă caldă şi cam toate condiţiile necesare unui trai nu decent, ci huzuresc de-a dreptul, în vârful muntelui, dar eu cu o conexiune proastă la net n-aş putea trăi. Ca să nu mai zic că în birturile prin care am fost noi nu era oaierles. Cum, bă, să n-ai wireless pentru clientu’ care bea o bere-două-trei la trei oiro jumate bucata? Păi, uite-aşa. Nu este şi pace. Te obişnuieşti cu ideea şi socializezi de-adevăratelea, cu oamenii adevăraţi, care-s în faţa ta. E şi asta o chestie.

Citiţi deci şi aici. Şi acum, poze, că ştiu că pe astea le aşteptaţi:

Dacă vrei să vezi pozele full size, trebuie să-ţi faci un cont pe Ipernity. Nu durează mult şi ai o mulţime de avantaje!