„B” de la blog

Cum aş fi putut să aleg un alt cuvânt care să înceapă cu litera b? Aş fi putut, dar vreau să folosesc această ocazie pentru a spune cât de mult mi-a schimbat viaţa acest blog. Aaal meu al meu al meu al meu! 

Dacă nu aş fi avut blog, nu aş fi citit atât de multe bloguri câte am zilnic în reader. Noroc că în blogosferă sunt mulţi quitteri, că altfel nu mi-ar mai fi rămas timp nici pentru job! În timp, m-am obişnuit să-mi iau toate informaţiile esenţiale de pe Internet. Adică nu mai am nevoie de televizor, chiar dacă-l las să „turuie” în bucătărie atunci când scriu pe blog şi citesc alte bloguri, nu mai am nevoie de radio, chiar dacă uneori ascult Rock FM sau, tot mai rar, Guerrilla când sunt acasă şi Europa FM în maşină, dar mi-e la fel de simplu să caut ştirile pe Twitter şi Facebook. Un lucru e cert: dacă o ştire e importantă, ea va fi share-uită de suficient de mulţi oameni încât să dau şi eu peste ea. Televiziuni locale? Ziare locale? Bitch please, majoritatea sunt pline de ştiri despre accidente, certuri şi împăcări între politicienii locali, crime, furturi şi bătăi. Se întâmplă atât de rar să citesc câte un reportaj cu adevărat mişto în presa locală, încât nu mi-aş face abonament la vreun ziar local în ideea că poate voi găsi ceva care să merite citit.

De când am blog, am cunoscut atât de mulţi oameni dragi, încât nu mi-ar fi ajuns o viaţă de om să-i întâlnesc pe toţi în alte împrejurări. Cum altfel aş fi putut s-o cunosc pe Tomata, de exemplu? Aş fi ajuns vreodată la firma unde lucrează ea? Poate că aş fi întâlnit-o pe pistele de biciclete din Timişoara şi aş fi oprit-o ca s-o întreb de unde şi-a luat bicicleta aia faină? Siiigur, mai ales că mie îmi plac bicicletele doar în poze.

Cum l-aş fi cunoscut pe Sebi dacă el nu avea blog şi nu devenea cunoscut datorită textelor „virale” despre vecinul căruia i-a zidit uşa? Probabil că n-aş fi ajuns niciodată în Iaşi, iar dacă aş fi ajuns, n-ar fi fost ca să fac o vizită în redacţia ziarului la care lucra. Şi dacă l-aş fi întâlnit întâmplător, am fi trecut unul pe lângă celălalt fără să schimbăm un cuvânt. Dar având amândoi bloguri şi lucrând ca DTP, înainte de a ne întâlni am povestit pe messenger, am „pus ţara la cale”, am aflat că avem destul de multe lucruri în comun etc.

Pe scurt, dacă nu era blogul, poate că n-aş fi ajuns să întâlnesc atâţia Oameni câţi mi-a fost dat să cunosc în ultimii ani. Sunt mulţi şi provin din diferite pături sociale, sunt oameni necăjiţi cărora le-am adus, pentru câteva clipe, zâmbetul pe buze, sunt oameni creativi de la care am învăţat o grămadă de chestii, oameni inteligenţi cu care e o plăcere să schimbi o vorbă, oameni incredibil de bogaţi, financiar şi/sau sufleteşte. Cu siguranţă nu i-aş fi întâlnit pe toţi dacă stăteam închisă într-un birou, făcând cine ştie ce muncă plictisitoare. Şi pentru asta tot lui Sebi îi sunt datoare, pentru că el m-a învăţat că e bine să participi la întâlnirile offline ale bloggerilor [între timp, acestea au devenit #WhateverTweetMeet, onlinerii s-au înmulţit, esenţa s-a mai diluat, dar aproape fiecare întâlnire cu bloggerii pe care-i citesc este una plăcută].

Pişcot-wise, blogul mi-a adus destule bucurii materiale. Nu mi-ar fi trimis nimeni să testez cea mai nouă gamă de produse Farmec, produse cosmetice bio, tot felul de gadgeturi, la fel cum probabil că nu m-ar fi trimis nimeni la Barcelona ca să fotografiez oraşul cu un telefon Nokia N9. Aşa că oricât s-ar comenta la peluză, vorba Chinezului, pe scena mea se întâmplă lucruri interesante, care îmi fac viaţa mai frumoasă.

Mi-am cunoscut soţul datorită blogului. Am vizitat Viena şi Barcelona datorită blogului. Am văzut în concerte memorabile trupele mele preferate, datorită blogului. Îmi iubesc blogul şi sufăr ca un câine de când s-a îmbolnăvit. Apropo, are cineva idee cum pot să-l „repar” sau trebuie să învăţ medicina pentru bloguri şi să mi-l repar singură?

Dar „B” mai poate fi şi de la…

B mai poate să vină şi de la Behind the wheel, întrucât azi este, pentru mine, prima zi la şcoala de şoferi. Nu mi-a luat mult să mă hotărăsc s-o fac, numai vreo 11 ani jumate; înainte de a împlini 18 ani îi invidiam pe copiii americani care încep să conducă de la 16 ani, ba mai şi primesc rablele părinţilor lor, care-şi cumpără maşini noi. De-abia aşteptam să împlinesc 18 ani ca să obţin, în sfârşit, permisul de conducere.

Şi-apoi m-a lovit realitatea: şcoala de şoferi, spre deosebire de şcoala „normală”, era pe bani. Mulţi. Bani pe care nu numai că nu-i aveam, dar nici ai mei nu erau dispuşi să mi-i dea – „vrei să conduci, îţi plăteşti şcoala”, cred că mi-or fi spus [nu mai ţin minte, dar poate că nici ei nu aveau bani aruncaţi prin toate colţurile casei, n-am avut lipsuri de nici un fel, dar îmi imaginez că ne dădeau banii afară din casă]. Aşa că am continuat să-mi găsesc mereu alte şi alte priorităţi, şi chiar şi atunci când am avut banii necesari pentru a face şcoala de şoferi, am tot amânat momentul. Aşa-s eu, ardeleancă, am nevoie de un imbold ca să încep ceva…

Norocul meu s-a numit, cum altfel, Sebi. El mi-a dat – acum pentru a doua oară – banii pentru şcoală. 900 de lei. Dacă aş avea câte un leu pentru fiecare 900 de lei pe care i-am cheltuit de când am început să câştig banii mei, aş avea, probabil, suficienţi bani ca să fac şcoala de şoferi şi mi-ar mai rămâne şi de o maşină second hand. Dar nu-s cea mai strângătoare fiinţă, cel puţin nu atunci când vine vorba de bani, că de prostii inutile mi-e plină casa!

Aşadar, peste cinci săptămâni şi-un pic o să încep să public pe blog orarul după care voi circula pe drumurile patriei, ca să ştiţi să vă feriţi. Glume de autobază, ştiu, dar nu eu am început.

Vă aştept şi mâine, avem Vitamina C!