Best. Summer. Ever.

Astăzi e ultima zi de vară. Am simţit apropierea toamnei încă de luni seară, când a trebuit să mă îmbrac cu haine ceva mai groase înainte de a mă culca – mi se făcuse frig.

Pentru că nici anul ăsta n-am avut un concediu adevărat, în care să plec de-acasă pentru cel puţin o săptămână şi să mi se facă dor de patul meu, de calculatorul meu, de baia şi de bucătăria mea, parcă simt că vara asta ar fi trecut degeaba. Numai că n-a fost deloc aşa!

În vara care tocmai se încheie am fost la două concerte. Sigur, poate că voi aţi fost la mai multe, doar că eu am fost la singurele concerte la care mi-aş fi putut dori să merg: Scorpions şi Bon Jovi!

La primul am ajuns când nici nu mai speram şi datorită lui Cosmin am intrat cu acreditare de presă, adică am putut face poze în voie. N-am prea apucat eu să fac poze, pentru că eram prea ocupată să trăiesc momentul, dar tot m-am ales cu câteva. Şi chiar dacă n-aş fi avut nici o poză, am amintirea acelui concert de vis.

Pe cel de-al doilea îl aştept din adolescenţă şi, după cum aţi văzut, n-am avut [prea multe] cuvinte să-l descriu. Pur şi simplu mi s-a părut că orice aş fi scris nu ar fi fost suficient ca să descriu ce am trăit în cele trei ore. Duminică, 10 iulie 2011, la ora 23:01, aş fi putut să mor fără vreun regret. Adică no, ştiu că nu aveam cum să-mi regret moartea după ce aş fi murit, ce vreau să spun este că am simţit că lucrul pe care l-am aşteptat cel mai mult a venit. Şi-a trecut. Aşa că mi-am propus un alt ţel: să obţin şi-un autograf de la Jon Bon Jovi.

Planul era să ajung cumva în spatele scenei şi să obţin autograful ăsta pe mâna dreaptă, „vizavi” de tatuajul pe care îl am pe stânga. Apoi, evident, mi-aş fi tatuat autograful şi aş fi avut cea mai tare şi mai palpabilă dovadă că mi-am întâlnit idolul din adolescenţă. N-a fost să fie.

Înainte de începerea concertului, foarte grijuliu, Sebi a cumpărat jetoane pentru apă, bere, mâncare etc. Iniţial nu am vrut decât un pahar cu apă, după care am găsit cortul Jack Daniel’s, care oferea tatuaje temporare [nişte mâzgăleli care păreau autentice, dar care nu ţineau decât până la prima spălare…] pentru fiecare băutură în „valoare” de minimum trei jetoane cumpărată de la ei. Am luat două guri din ce-au avut ei acolo, apoi i-am plasat băutura lui Criserb, pentru că nu puteam să risc nimic. Alcoolul e diuretic, iar eu nu-mi permiteam să fug în mijlocul concertului în căutarea unei toalete. Şi apa am băut-o cu precauţie, asta până după prima jumătate a concertului, când deja transpirasem vreo doi litri din cauza celor 50 de grade Celsius de la nivelul asfaltului. Eh, detalii.

^ Aşa arăta tatuajul pe care m-am gândit să-l fac permanent. Da’ parcă era prea mare, totuşi.

După trei ore în care nu m-am mişcat decât pe jumătatea mea de metru pătrat [poate nici atât], am plecat împreună cu Sebi, Criserb şi Pitica lui în căutarea unei terase. Au fost cele mai frumoase trei ore din viaţa mea. Am fost acolo. Şi uite, Zoso, de ce facem poze la concerte: pentru că vrem să avem noi pozele noastre făcute acolo. Nu am stat cu telefonul în mână toată seara, nu am scos camera foto – că n-o luasem cu mine de teamă că nu voi putea intra -, nu am deranjat pe nimeni, dar am vrut să am pozele mele.

Miile de mulţumiri merg către Ciuc Premium, care mi-a oferit şansa de a fi atât de aproape de Bon Jovi!

Şi dacă vara asta n-ar fi fost bestială [cel puţin] din punct de vedere muzical, de curând am aflat că Scorpions mai concertează o dată în România, cu o zi înainte de ziua mea, adică pe 8 octombrie. La Cluj! Am avut emoţii atunci când de pe site-ul oficial al trupei a dispărut Clujul, dar două zile mai târziu jubilam. Ceea ce credeam că a fost ultimul concert Scorpions în România a fost penultimul. E foarte posibil ca 2011 să fie cel mai fain an din viaţa mea!