Ieri mi-am petrecut o jumătate de zi alergând de la o instituţie la alta, de la un birou la altul. O jumătate de zi, pentru o angajare. Nici nu-i de mirare că nu-ţi vine să pleci de la un loc de muncă, ştiind cât ai de umblat pentru următoarea angajare.
Chiar şi aşa, pot să mă consider norocoasă că am rezolvat totul într-o zi; am mers de trei ori la sediul firmei, o dată la camera de muncă, de două ori la AJOFM – prima dată nu aveam toate actele şi copiile la mine -, o dată la medicul de familie, încă un drum la medicul de întreprindere.
Oare de ce trebuie să facă angajatul toate aceste drumuri? Nu ar fi mai simplu dacă am „scăpa” doar cu un drum? Ce mi se pare de-a dreptul absurd este faptul că trebuie să obţii de la firma care urmează să te angajeze o „ofertă” cu postul pe care urmează să-l ocupi, apoi te duci la AJOFM cu oferta, cu un braţ de copii după toate actele posibile, iar acolo primeşti o „repartizare” a locului de muncă. Bineînţeles, asta numai după ce faci cunoştinţă cu aroganţa, superioritatea şi sictirul funcţionarului public, că altfel nu se poate. Nu poţi spune că ai avut de-a face cu o instituţie publică dacă nu ai de-a face cu un funcţionar plin de el, care să-ţi lase impresia că îţi face un mare favor „ajutându-te”.
Am mers şi la un mic magazin care vindea imprimate tipizate; aveam nevoie de nişte copii ale documentelor. Acolo am văzut un raft enorm plin cu imprimate având denumiri dintre cele mai interesante; îmi imaginez doar cât de „distractiv” trebuie să fie să a o firmă [mică] în România de astăzi şi, în loc să te ocupi de afacere, să fii nevoit să completezi tot felul de acte pe care să le depui lunar, trimestrial, anual la diferitele instituţii.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine gândul la toate hârţoagele alea mă determină să mă mulţumesc cu statutul de angajat, cel puţin până când deschiderea şi administrarea unei firme în România nu va mai ţine de domeniul ştiinţifico-fantasticului.
Articolul este publicat şi aici: 