Cum ar fi fost să avem, înainte de 1989, calculatoare și acces la Internet? Cum era să fi fost bloggeriță în vremurile în care serviciul era sfânt (adică nu te prea dădea nimeni afară, decât dacă o comiteai grav) și vânzătoarele acre erau regula și nu excepția?
M-am gândit la asta după ce am scris despre indolenta care nu-i în stare nici să stea la un birou de relații cu publicul. Ieri, am dat peste alta: am cerut niște salam de la Sergiana, feliat, și am rugat-o pe vânzătoare să nu mi-l mai vândă cu membrana aia necomestibilă. Da’ ăsta nu se curăță!, a venit răspunsul prompt. Dar totuși, ultima dată nu am știut că mi l-ați dat cu „coajă” și când am mușcat din sandwich, mi-au zburat toate pe jos. GHINION, ăsta nu se curăță, a mai zis duduia, sictirită până la dumnezeu și-napoi. I s-o fi gătat salariul, mi-am zis.
Ghinion, da… Ghinion că am ales să îi dau bani angajatorului tău, în loc să cumpăr din altă parte!
Brusc, mi-am adus aminte de tantile grase (poate nu erau toate grase, că nu aveau de la ce să se îngrașe, dar așa mi le amintesc eu) care vindeau… mai nimic prin magazinele mereu goale din perioada comunistă. Puteai să le comentezi, să le bagi de vină, îți răspundeau în doi peri și dacă le supărai te mai dădeau și afară din Alimentara lor.
Pe vremea aia, respectul față de client era o sintagmă care se regăsea numai în almanahurile umoristice, sub formă de utopie. De fapt, cred că oamenii care scriau textele din acele almanahuri, precum și scenariștii care creau scenetele amuzante pe care le vedeam o dată pe an, de Revelion, ar fi fost bloggerii umoriști de astăzi. Un fel de Times New Roman offline.
Oh, e regula de aur la alimentara, sa fii tratat cu curu’. HAHAHAHA!
Inca nu inteleg, cum de exista, dar in rare ocazii sunt utile. In rare ocazii in care apuc sa intru intr-o alimentara mai am si norocul sa fiu tratata ca si cum am pasit pe domeniul regelui de la Plopeni si am intrat cu ghetele murdare.
Si eu am cerut niste sunca si s-a apucat duduia sa felieze. Bineinteles ca mi-a lasat si prima felie si i-am spus sa o scoata de acolo.
S-a uitat urat la mine si a zis ca nu poate. I-am zis ca se poate, ca nu platesc pentru ea pentru ca nu o mananc. La orice Hypermarket, daca e sunca statuta putin, prima felie o dau la o parte fara sa le ceri. M-a numit mofturoasa, asa ca am invitat-o sa manance ea felia aia. Am lasat-o asa, cu alea taiate si am iesit din alimentara.
Dar, ma tot intorc acolo pentru ca doar la ei gasesc mezeluri de la Agra’s, care mi se par foarte gustoase si le aduc mereu proaspete. Acum ma stie tanti. Desi nu ma suporta, nu imi mai da prima felie, sau daca bucata pare veche. Imi desface una noua :))).
PS: La mezelurile care au margine, o scot eu acasa. Si unde nu sunt sigura ca e comestibila sau nu, iau felia si trag de margine, sa vad daca se desprinde :)).
Unde mai pui, ca mai dai peste niste cacacioase din astea care iti vobresc cu „tu”. Adica, ok, nu ma deranjeaza tutuiala, dar intr-un anumit mediu, unde eu sunt client/ vanzator si invers, ne adresam cu Dumneavoastra, ca asa e politicos si nici nu ne tragem de sireturi.
Overall, prefer supermaketul.
Bine i-ai făcut. La mine e simplu: nu mai merg acolo deloc. Să mănânce ea salam cu membrană necomestibilă!
La un fast food din Deva unde ne-au tratat cu curu’ nu am mai mâncat de nouă ani. Nu au dat faliment, dar nici eu nu le-am mai dat vreun ban.
@Georgi: Asta cu tutuiala mi s-a intamplat si la supermarket. Pe mine ma deranjeaza din cauza ca e vorba de o relatie „profesionala”, unde nu ne cunoastem, prin urmare ne adresam politicos. Cel mai mult ma deranjeaza cei mai in varsta, care cred ca diferenta de varsta le da dreptul sa tutuiasca un necunoscut. Nevasta-mea imi spune ca se vede ca ma infurii si caut sa ma stapanesc :)
Si eu aplic metoda, cumpar din alta parte! Si imi mai si anunt prietenii despre intamplare. Iar despre bloggerii epocii de aur cred ca au fost parintii nostri si ceic are ne delectam cu cate un banc sau o intamplare povestita in soapta. Telefonul fara fir functiona excelent!
Așa-i. Bine, eu nu pot să le fac prea mult rău celor de la Sergiana, pentru că tatăl meu de ex. le cumpără aproape zilnic produsele. Dar măcar îi boicotez eu. It’s something.
În opjnoo internetul era în fază de proiect. Se făceau în schimb cercetări legate de rețele inclusiv la noi în țară. Erau câteva „centre de calcul” ale marilor întreprinderi care erau legate între ele prin linii telefonice (modemuri de 2400 de baud, dacă îmi amintesc eu bine) şi cam atât. Vedeai situația stocurilor, miliția parcă avea ceva bază de date cu numerele de înmatriculare, nimic spectaculos.
WWW-ul s-a născut în deceniul următor. Revista „Urzica” era un fel de blog în care erau criticate probabil de formă situațiile de genul celor descrise de tine.
Dar dacă am face un exercițiu de imaginație, probabil că blogurile ar fi fost întreprinderi ale statului, iar articolele ar fi început, sau măcar ar fi avut în conținut, ceva de genul „prin grija Partidului Comunist Român în frunte cu secretarul său general, redacția noastră a primit de la Întreprinderea de produse cosmetice (sau Uzina de Autoturisme Piteşti sau orice altă întreprindere comunistă) noile realizări în domeniu ale oamenilor muncii, pentru a vi le prezenta în premieră”.
Comunismul a fost, scuze, un căcat împachetat, care mai pute şi astăzi.
:))
Calculatoare si internet erau in Romania si inainte de ’89, insa nu erau accesibile publicului larg.