post luuung, lung de tăt
De fapt, pentru patru zile, că atât am stat în Bucureşti săptămâna trecută. Din şapte zile, patru în Bucureşti, va să zică.
Corina Georgescu a fost super drăguţă şi ne-a cazat la Hotel Răzvan [Calea Călăraşilor 159] încă de joi, ca să putem participa şi la Webstock-ul de vineri, unde să mergem curaţi şi plăcut uscaţi, de la hotel, nu cu pantofii plini de noroi, abia coborâţi din trenurile care ne-au adus din provincie. Hai c-am glumit! Sigur vor fi doi, trei cititori cărora trebuie să le explic gluma.
Buun. După o noapte scurtă, căci la Bucureşti, am observat, nopţile sunt mult mai scurte decât în alte oraşe ale ţării, ele începând pe la ora 3 şi terminându-se brusc cel târziu la ora 7, sâmbătă dimineaţă pe la 9 eram toţi provincialii ca nişte flori, cu ochii mici, deshidrataţi şi cam adormiţi în Piaţa Victoriei, locul din care am pornit în turul frumos numit „Prin Bucureştiul meu”. Ghid ne-a fost doamna Magda Nicolae, căreia i-am spus, în secret, „Doamna dirigintă”, pentru că a încercat, asemenea unei profesoare cu experienţă, să ne înveţe despre Bucureşti, să ne explice ce-i pe stânga şi pe dreapta şi mai ales să ţină sub control o „clasă” de 40 şi ceva de copii năzbâtioşi.
În Bucureştiul anilor 1800, principalele drumuri erau pavate cu lemn şi se numeau poduri. Aşa se face că, de exemplu, Calea Moşilor se numea Podul târgului din afară. Ah, ce n-aş da să mă pot întoarce în vremurile alea pentru vreo trei zile, maxim şasă!
De fiecare dată când mă întorc dintr-o călătorie, îmi privesc oraşul cu ochi de turist şi tind să observ mai uşor detalii pe care altfel le-aş ignora. Cred că ar fi benefic pentru fiecare bucureştean să încerce să-şi vadă oraşul dintr-o altă perspectivă. Poate nu neapărat dintr-un autocar sau autobuz supraetajat [din păcate, al nostru a fost autocar simplu, dar poate că-i mai bine aşa, că asta ne mai lipsea, să ne bată soarele-n cap!], dar de preferinţă în compania unei persoane care cunoaşte istoria locurilor şi ştie să vă spună ce funcţiona în clădirea X în urmă cu 100 sau 200 de ani.
După ce am admirat clădirile vechi şi am aflat lucruri inedite despre ele, după ce am aflat că numele Cotroceni vine de la verbul a [se] cotroci, care înseamnă a [se] ascunde, am pornit mai departe către Casa Poporului. N-am intrat să o vizităm, deşi mi-ar fi plăcut foarte mult. Oricum, în viitorul apropiat intenţionez s-o văd şi din interior, că de afară am tot admirat-o. Next stop: Dealul Mitropoliei, via Piaţa Unirii [apropo, Piaţa Unirii Piata a fost o zonă comercială cu hale mari şi spaţii de depozitare subterane. Aici se întâlneau rutele comerciale dinspre Orient şi Occident]. Aşa cum probabil vă imaginaţi, în ignoranţa mea nu am avut curiozitatea să intru în curtea/clădirea Mitropoliei ca să văd o slujbă în desfăşurare ori vreun ninja la datorie. Am preferat să fumez „iarba dracului” [ţigări, messieurs!] şi să mă bucur de soarele de sfârşit de septembrie.
La ieşire, cineva i-a întrebat pe băieţi: „Voi pe ce parte vă ţineţi moaştele?”. >:)
Şi dacă tot ne-am recules şi umplut de pioşenie, am mers la Hanul Manuc, locantă veche, nume greu în Bucureşti. 45 de minute am aşteptat cafeaua, un chelner i-a spus Raluxei că-i doreşte succes cu circuitul, dar pe el nu-l interesează că ne grăbim, în general locul mi-a lăsat impresia că trăieşte numai şi numai datorită renumelui pe care-l are. Din păcate, în câţiva ani se va duce dracului renumele ăla bun şi va rămâne cel creat de chelneri. Nu le plâng de milă, îşi merită falimentul.
Poză de la Hoinaru.
Aici urmează partea mea preferată: centrul istoric al Bucureştiului. Ahh, câte poveşti ar spune clădirile vechi de aici dacă ar putea vorbi! Câte istorie, cât de mult mi-ar plăcea să pot da timpul înapoi cu vreo 200 de ani! Din păcate, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ne-a rămas din centrul istoric, aşa că autorităţile ar face bine să-l restaureze mai repede. Nu de alta, dar e păcat să te uiţi la nişte clădiri absolut superbe din mijlocul unor alei denivelate şi pline cu nisip şi pietriş! Ceva-ceva pare să se întâmple în centrul istoric, se trag cabluri, se lucrează la canalizare [?], dar mai e mult până departe. Mie mi-ar plăcea să fie pavate cu lemn, ca pe vremuri, iar paşii trecătorilor să se audă ca în alte vremuri pe ceea ce ar putea fi Podul din centrul istoric sau Podul turiştilor.
Din păcate, n-am zăbovit prea mult în centrul istoric, pentru că ne grăbeam spre Palatul Mogoşoaia. Am mai aflat că linia de metrou a fost construită în anul 1979, iar în prezent are cinci magistrale, 48 de staţii şi o lungime de 75 de kilometri. Wikipedia zice altceva. Mă rog…
La Palatul Mogoşoaia am fost întâmpinaţi cu manele. Tipic. Doar că manelele nu veneau din curtea palatului, ci de la un vecin care s-a gândit să se bucure de grătarul de sâmbătă după masă cum ştie el mai bine: cu maneaua la maxim. Păcat. Nici portarul nu s-a lăsat mai prejos, obligându-ne să coborâm din autocar, iar pe şofer să facă manevre complicate, şi nu pentru că n-ar fi încăput un autocar în ditamai curtea, ci pentru că n-avea el chef să ne lase. Auzind un comentariu din grupul nostru, s-a apropiat ameninţător de bloggerul care l-a făcut şi l-a întrebat: „Ce, măă, te cerţi cu mine?!?”. Adică noah, cum pana mea să ai tupeul să te cerţi cu miticu’, că numa’ el ştie cât şi-a tocit coatele prin şcoli ca să ocupe poziţia de portar al Palatului Mogoşoaia?! Dap, aici pot spune că am avut parte de comportament „miticesc”, aşa cum îi spunem noi în Ardeal. Doar nu era să mergem într-un tur al Bucureştiului fără să ne lovim şi de aşa ceva!
Poză „furată” de pe Facebook.
În holul palatui mi-a atras privirea pavajul realizat din bucăţi foarte mici din sticlă [cam de un centimetru] din sticlă. Ulterior aveam să aflu că e sticlă de Murano, cu foiţă de aur în mijloc. No comment.
Poza de mai sus e furată de pe Twitterul lui #Florica.
Prea multe n-o să vă spun despre Palatul Mogoşoaia, pentru că după holul pavat cu aur şi sticlă de Murano am coborât ca să moţăi pe o bancă din curte. Era prea frumos afară şi mie-mi era prea somn ca să asist la o lecţie de istorie. Ignoranţa, bat-o vina!
De la Mogoşoaia am plecat la Muzeul Ţăranului Român. Nu una, ci trei încăperi ale muzeului erau pline de cruci, icoane şi alte elemente religioase – trebuia să mă aştept la asta, doar ţăranul român, atunci când nu lucrează câmpul şi nu-i la birtul din sat, poate fi găsit la biserică, unde se adună toată lumea ca să afle cele mai noi bârfe. Biserica, în opinia mea, a fost prima platformă de socializare din lume. Facebook? Rahat cu perje, la biserică afli tot ce te interesează încă de acum 2.000 de ani.
Mi-am „croit” deci propriul tur al muzeului, în încercarea de a scăpa de cruci şi icoane. Am dat peste sala dedicată şcolii de la sat, apoi am vizitat o încăpere dedicată comunismului şi mai ales colectivizării.
Foarte fain, recomand! Următoarea oprire: expoziţia de sunete „Pe aripile timpului”. Aici mi-ar fi plăcut să stăm mai mult, dar deja eram în întârziere şi nea’ şoferu’ probabil că avea glicemia foarte scăzută, pentru că nu ajunsese la prânz acasă. Vă recomand să vizitaţi expoziţia de sunete, dacă aveţi drum prin Bucureşti şi/sau pe la Muzeul Ţăranului Român.
P.S.: ascultaţi!
Ultima oprire: la Laser Maxx, pentru o partidă de laser tag. Eu am luat-o pe Florica de mânuţă şi-am plecat la shopping [vorba vine!] în mall-ul din apropiere, deci nu vă pot spune decât că a fost grav, judecând după transpiraţia de pe tricourile celor care au jucat. Şi nici foarte odihniţi nu păreau.
#prinBucureştiul meu a fost un eveniment organizat de Corina Georgescu – blogdeturism.ro, sprijinit de Paralela 45, Hotel Răzvan si Groupon România.
Au mai scris: Sebi | Florica&Zicu | Gaben | Andrei Crivăţ | Îndrăgitul Eftimie | Tudor | Raluxa | Sorin Grumăzescu | Ana Bulgăr | Anca Bundaru | Hoinaru | Pyuric | Valentin Bosioc | KorinaMS | Mariciu | Papen | Alina Constantinescu | Miruna Siminel | Andreea Burlacu | Alexandru Tunaru | Alina Stan | Auraş Mihai | Roxana Farca | Elena Marcu | Sara Nistor | Andrei Cismaru | Alex Mieluş
Şi pozeee!
doar ca mica paranteza: numele e fara diacritice. In rest, te mai asteptam pe la noi :)
Nie scuzaţ, aşa l-am auzit pe Sebi zicând. My bad! Corectat.
stiu ca visurat e din Iasi(ma gandesc ca de la el ai aflat de „rahat cu perje”) deci stie ce inseamna „perje” dar poate ar fi bine sa dai si „traducerea” pentru cei ce nu cunosc semnificatia acestui regionalism.
Alice, nu de la el am auzit de perje, ci ştiu cuvântul ăsta din copilărie sau măcar din clasa a IX-a, când o tot auzeam pe diriga spunându-l.
Au mai progresat acum cu Centrul Vechi. A început să fie drăguţ acolo şi să semene cu un centru de capitală. Ani de zile a fost absolut deprimant. Am văzut şi acum un morman de gunoaie imens, la doi paşi de o terasă aproape plină. Să sperăm că vor dispărea!