Când am devenit Doamna Lavandă?

Culoarea preferată a mamei mele este, de când o ştiu, movul. Dacă ar putea trăi într-o lume în care toate obiectele sunt mov, cerul e mov, florile sunt mov, mâncarea… OK, mâncarea trebuie să fie colorată normal şi chiar dacă mănâncă vinete [care-s mov, dar sunt verzi pe dinăuntru] şi struguri, nu e chiar atât de obsedată de culoarea mov.

Eu nu m-am hotărât până pe la 16-17 de ani care e culoarea mea preferată. Pur şi simplu, nu îmi plăcea nici una suficient de mult încât să zic: „Da, asta e culoarea mea preferată, vreau să am pereţii camerei zugrăviţi în nuanţa asta!”. Asta până când, într-o bună zi, plimbându-mă prin Orăştie, am văzut o casă verde. Era un verde crud, frumos, viu, atât de liniştitor încât m-aş fi mutat atunci în casa aia dacă aş fi avut ocazia. Adevărul e că la cât de mult am suferit când am plecat din Orăştie, la 12 ani, m-aş fi mutat oricând înapoi, cred că în orice condiţii. Dar casa aia verde mi-a rămas întipărită în memorie, habar n-am dacă mai e acolo, dacă mai este verde, ce ştiu e că atunci şi acolo am decis: culoarea mea preferată e verdele.

Apoi, într-o telenovelă pe care am urmărit-o ca să nu mă mai cicălească Dana, prietena mea cea mai bună şi pe-atunci colegă de bancă, unul dintre personaje locuia într-o casă cu pereţii interiori zugrăviţi în cel mai crud verde cu putinţă. Aşa am vrut să-mi fac şi eu sufrageria, dar nu am găsit verdele potrivit. Ar fi trebuit să pun litri de colorant în toată vopseaua lavabilă ca să iasă aşa şi mi s-a părut o cheltuială prea mare pentru un moft.

Cândva, prin 2007, am hotărât eu că îmi place portocaliul. Aşa că am încercat din răsputeri să-mi umplu dulapul cu cât mai multe haine portocalii, mi-am făcut şi cumpărat tot felul de accesorii portocalii etc. Faza asta a ţinut câţiva ani, după care m-am întors la prima mea dragoste, verdele deschis.

Am pornit, din nou, în căutare de haine verzi. Da’ credeţi că e uşor să găseşti haine în culoarea ta preferată, cu trenduri care se schimbă în fiecare sezon, cu magazine care nu au niciodată măsura mea? Greu de tot am găsit, vara trecută, un tricou şi o cămaşă verzi. Şi mai am câteva articole vestimentare verzi, dar cumva nu mi se arată să port culoarea care cred eu că mă reprezintă. 

Din fericire, îmi stă bine în albastru, mov, portocaliu, roşu, aşa că pot îmbrăca orice culoare fără să arăt dubios. Şi nu ştiu cum se face, dar şi am o grămadă de haine în alte culori decât verdele meu preferat. Suspect de multe tricouri albastre, am constatat ultima dată când am făcut ordine în dulap. Şi unul mov.

Şi… ieri am pus la folosit săpunul natural cu lavandă primit de la prietena mea Alina, din Italia, după care am întins mâna după şampon şi am luat Garnierul cu lavandă, ocazie cu care m-am întrebat: când naiba am devenit eu Doamna Lavandă, că parcă nu-mi plăcea mirosul ăsta şi nici după culoare nu mă prea dădeam în vânt?! Ţin minte că înainte de 1989, lavanda era unul dintre mirosurile cele mai întâlnite. Cred că se punea în dulap, ca să „sperie” moliile. Spun asta pentru că şi acum se găsesc de cumpărat produse Raid cu miros puternic de lavandă, iar scopul lor în viaţă este să omoare/înlăture moliile. De aceea mă gândesc că mulţi ani m-am ferit de mirosul lavandei, dar este unul chiar plăcut. Poate cam puternic, dar plăcut.

Şi uite-aşa am ajuns să am haine mov, săpun mov din lavandă, şampon mov cu lavandă, maşină albastră [asta aşa, că tot voiam eu un Ford Fiesta sau Ka verde…], ochelari cu rame mov [!!!] şi cine ştie câte chestii mov oi mai avea prin casă.

sursa foto