Am auzit astăzi la Europa FM o melodie de pe la sfârşitul anilor ’90. O aud relativ des, semn că nu a fost chiar rea la vremea ei. În 1998 sau 1999, era „melodia noastră”. Aşa decretasem eu şi ori de câte ori o auzeam, mă gândeam la el.
Acum, de câte ori o aud, mă simt de parcă ar fi trecut o viaţă de pe vremea când o desemnasem melodia noastră. Îmi amintesc că eu chiar credeam în versurile alea [ceva cu iubirea eternă, dar nu vă pot spune versurile exacte, pentru că mi-e cam jenă să recunosc că am ascultat boybands, chiar dacă se întâmpla în urmă cu mulţi, mulţi ani] şi acum îmi vine să râd: forever? Fii serioasă, Denisa de acum 13 ani, a fost o iubire mare, dar nu atât de mare.
Melodia încă mai este difuzată de unele posturi de radio, în schimb, iubirea cea mare şi cauzatoare de dureri de inimă, lacrimi şi suspine s-a stins ca un foc de tabără. Vântul a împrăştiat şi ultimele resturi de cenuşă, el s-a însurat, eu m-am măritat [nu neapărat în ordinea asta], viaţa merge înainte.
Ce învăţăm noi de aici? Că dragostea aia mare, care te face să nu dormi noaptea, iubirea eternă pe care i-o juri „alesului” la o vârstă prea fragedă, senzaţia că dacă nu sunteţi împreună 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, viaţa ta nu mai are nici un sens… toate se duc aşa cum au venit. Şi în urma lor rămân amintirile, o melodie sau mai multe, nişte poze şi cam atât. Aşadar, dragi copii, nu zic să nu vă juraţi dragoste eternă, dar gândiţi-vă că majoritatea relaţiilor începute la 15-16 ani nu vor fi nimic mai mult decât nişte amintiri „din copilărie” peste încă atâţia ani. Viaţa nu se sfârşeşte odată cu prima relaţie eşuată, iar căutarea Jumătăţii se poate întinde până la… jumătatea vieţii voastre. Vă asigur că atunci când vă veţi fi găsit Jumătatea, veţi şti.
Happy Ballantine’s Day! :P
Eu la vârsta de 15 ani l-am găsit pe THE ONE, deci cred că am fost excepția care a confirmat regula. Deși întradevăr este adevărat că multe relații care încep la vârsta asta nu durează. Deși mai știu vreo 2 cazuri ca al meu:)
Deci trei excepţii. Poate că nu e regulă, dar mie mi se pare că la 15-16 ani nu ai maturitatea necesară ca să intri într-o relaţie „definitivă”. Dacă te căsătoreşti după ce termini liceul şi în 10 sau 20 sau chiar 30 de ani îţi găseşti *adevărata* jumătate? Nu zic că tu nu ţi-ai fi găsit-o, departe de mine gândul, am stabilit că eşti excepţia.
Bonus : http://www.youtube.com/watch?v=lcOxhH8N3Bo
promiti ca voi sti cand il voi gasi? :)
Zeul dragostei e un copil…
La orice varsta am fi, suntem unii mai zapaciti care au nevoie periodic de cate un reminder. Si totusi cat de util ar fi fost sa citesc ce ai scris pe la 15-16 ani cand plangeam si slabeam si ma zbuciumam de inima ranita ;).
Hm, in asta constau frumusetea si invataturile vietii. Si eu m-am gandit uneori la asta,dar cred ca n-ar fi schimbat mare lucru daca stiam dinainte ,invatam de obicei din experientele noastre,nu ale altora,nu-i credem pe altii, credem ca noi la momentul respectiv suntem unici si irepetabili :D. Unii chiar sunt,stiu si eu un cuplu- acum au peste 60 fiecare,dar sunt impreuna din liceu.Lasa ca viata merita traita intens la orice varsta,simtirile de la 15-16 ani cand esti liber ca pasarea cerului nu se compara cu cele de la 30-40 cand nu mai esti tu prioritar ci copiii.
Ha ha, si eu mi-am găsit jumătatea la 16 ani, m-am măritat la 19 si au trecut 14 ani de atunci :)
tu esti exceptia care intareste regula:)