China: Veni, Vidi, Vici

Întotdeauna m-am gândit că o să ajung în China atunci când o sa-mi văd ceafa. Era un gând mai degrabă spăşit decât ironic. Aproape m-a luat ameţeala când am aflat că trebuie să iau drumul Beijingului în vreo două luni. Abia când am pus piciorul în aeroport am fost sigură că treaba e mai mult decât serioasă şi chiar urmează să ajung acolo. 

M-am pregătit psihologic şi nu prea pentru plecarea în China. Ştiam că e departe tare şi că mă va surprinde. În rest, ceaţă. Am învăţat că este foarte greu să cunoşti un loc din povestirile prietenilor sau din ceea ce citeşti pe internet. Moduri diferite, percepţii diferite, aşteptări diferite. Aşa că aveam să înţeleg pe propria mea piele ce înseamnă China.

Am ajuns la Beijing dimineaţa şi prima impresie a fost că am ajuns într-o altă dimensiune. Aeroportul e aproape de mărimea Timişoarei, de la un terminal la altul te deplasezi cu trenul, spaţiul este parcă dilatat, în jur ai doar necunoscut şi îţi conştientizezi clar pulsul. Surprinzător, emoţia numărul unu nu a avut neaparat legătură cu toate cele de mai sus. Am trecut de porţi, terminale, filtre de securitate, poliţie, scannere, am recuperat bagaje, m-am obişnuit cu imensitatea, am întâlnit imediat şi persoana trimisă de hotel în calea mea. Panica s-a instalat în momentul în care bellboy-ul mi-a spus vizibil jenat că nu mai ştie unde a rămas maşina. Eram doar într-o parcare pe 4 etaje, cam cât stadionul Dan Păltinişanu. Într-un final, s-a rezolvat.

La prima impresie, China înseamnă în fiecare moment „mare” şi „mult”. În general nu putem vorbi despre străzi, ci despre autostrăzi, inele de circulaţie (Beijing-ul are 6 şi în fiecare an se mai adaugă câte unul), clădiri impunătoare (nu zgârie-nori dar aproape), pieţe imense, mall-uri pe 7 etaje supraterane şi încă vreo 3 subterane, reţea de metrou întinsă cam de la Timişoara la Deva, Marele Zid (care e chiar mare), trotuare supradimensionate etc.

Capitala are 25 de milioane de locuitori! România, cu totul, are o populaţie cu nişte milioane sub această cifră. Şi noi ne plângem de aglomeraţie…

Există însă şi o China „mică”. Străduţele în zonele tradiţionale sunt foarte mici şi înguste, alambicate rău, casele îţi dau impresia de cutii de chibrituri, oamenii sunt „mărunţi”, parcă eşti în Ţara lui Gulliver. Când treci printr-o uşă ai senzaţia că loveşti pragul de sus (şi eu am înălţimea de 1.55 m), curtea este puţin mai mare decât un hol de bloc românesc construit prin ’77, camerele tot cam aşa. Frapant este faptul că în casele vechi nu există băi. Toaletele şi duşurile sunt publice, poziţionate la intersecţii sau în mărginime. Acest fapt nu mi-a creat o impresie favorabilă, dar… fiecare cu stilul lui de viaţă. Oricum toate construcţiile noi sunt gândite în stil occidental (cu tot cu băi şi WC-uri).

China înseamnă istorie. Una veche şi fascinantă. E suficient să ajungi în Oraşul Interzis sau la Palatul de Vară ca să vezi ce înseamnă. Dinastiile care şi-au lăsat amprenta asupra celui mai mare popor de pe planetă au o poveste impresionantă. Eu am fost absolut vrăjită de modul în care au reuşit să inoveze continuu. Au cerut imposibilul şi au reuşit să-l facă posibil: filigranul în lemn de trandafir incrustat cu jad, covoarele cusute manual cu fir de aur, picturile realizate cu uleiuri combinate cu minerale care menţin culorile vii, obiectele decorative lucrate ca nişte sculpturi pe bob de orez, pagodele decorate cu mii de picturi complet diferite, basoreliefurile realizate în bucăţi de piatră de zeci de metri (e un mister cum au cărat blocurile de piatră în grădinile palatului), sculpturile monumentale din bronz aurit etc.

M-a fascinat povestea împăraţilor care erau erudiţi, artişti, muzicieni, strategi, înţelepţi, învăţau continuu şi ştiau totul despre ştiinţă şi artă. Am aflat de la ghid că exista şi o latură „sensibilă” – aveau câte o soţie şi în jur de 200 de concubine fiecare… Interesant este că aveau timp de toate, mă refer muncă şi distracţie (sau tot muncă?).

Chinezii sunt oameni muncitori, ca să rămânem în aceeaşi notă. Toată lumea ştie cum au construit stadionul olimpic pentru Jocurile Olimpice din 2008. „Cuibul de pasăre” arată senzaţional (l-am văzut doar pe dinafară). Oricum, cred că sunt capabili să facă absolut tot ce îşi propun. Cercetarea este o ramură de vârf, producţia la fel, inovează permanent şi sunt neobosiţi.

Cum văd acum China, după ce am fost acolo?

Diferită. Este o ţară a extremelor între lux şi sărăcie, profund tradiţionalistă şi totuşi modernă, mare şi mică în acelaşi timp, atractivă şi în acelaşi timp distantă (limba este o barieră semnificativă).

M-a frapat în China ce se întâmplă în stradă, traficul: maşinile cu preponderenţă limuzine de la nivel mediu spre lux şi bicicliştii care pedalau pe atelaje scoase parcă din garajul cu vechituri, şoferii care sunt regii şoselelor – pe trecerea de pietoni te claxonau să te dai la o parte să treacă ei, am văzut inclusiv poliţişti claxonaţi să se dea din drumul maşinilor, trecerile de pietoni fără semafor sunt sport extrem iar benzile de circulaţie sunt late şi multe, am văzut şi 6 pe un sens.

M-am îndrăgostit de panda deşi i-am văzut printr-un geam. Oricum mi se păreau simpatici, dar acum îi găsesc adorabili şi aproape că-mi vine să-l ţin în braţe pe cel de pluş adus în bagaj pentru fiul meu.

M-a emoţionat Marele Zid şi mă gândesc cât au muncit nişte milioane de oameni să-l construiască şi câţi paşi au trecut peste pietrele zidite cu clei de orez în loc de ciment (cleiul de orez e mai rezistent decât cei mai tari adezivi din zilele noastre).

Am fost copleşită de luminile decorative care inundă străzile – reclame luminoase, panouri gigantice cu LED, instalaţii. Am intrat în cel mai modern showroom Audi digital, în care pereţii erau realizaţi din panouri cu LED ca nişte ecrane imense de TV, iar maşinile prezentate erau doar model-concept. M-am simţit ca în Furios şi Iute 8.

Ce nu am făcut în China: masaj (nu ştiu ce am pierdut, dar nu sunt fan), nu am mâncat scorpioni (erau înfipţi în băţ şi gata de prăjit – vii), nu am fost la operă (din păcate), nu am băut vin local (e un fel de ţuică de orez cât se poate de greţoasă, după gustul meu).

Aş mai repeta experienţa China? DA!

În loc de concluzii, aş spune despre China că nu e ieftină, e poluată dar am văzut şi soarele (şi în Timişoara avem praf destul şi puf de la plopi, aşa că nu am voie să fiu răutăcioasă), cu ceva efort te descurci şi să comunici (în engleză) şi dacă vrei să experimentezi dar fără să rişti sau să te chinui, cea mai bună soluţie este să apelezi la un ghid (sunt mulţi şi de mare ajutor în tot ceea ce faci acolo). Aş mai avea multe de spus şi de povestit, dar mă opresc aici.

P.S.: Am făcut foarte puţine poze în general, pentru că nu doream să dau impresia că seamăn cu un turist asiatic venit într-o ţară europeană, ştiţi la ce mă refer…

Amalia Matei