Codiță – o săptămână la oraș

Cu o zi înainte de a decide s-o aducem pe Codiță la oraș, la căldură, am visat-o. De obicei nu visez cu ea, dar de data asta mi-a vorbit. O luasem de la țară și o dusesem, nu știu de ce, într-un cartier al Devei (noi stăm în Hunedoara). Erau mulți câini vagabonzi acolo și am avut inima strânsă când am văzut-o printre ei, știind că nu e foarte sociabilă și că dacă vreun câine o mârâie, ea sare la bătaie. Atunci, în vis, mi-a reproșat că am luat-o de la câinii ei, de la pământul ei. Lasă, zic, că e pentru binele tău, te ducem acasă pentru că vine frigul și nu vrem să-ți înghețe fundul. 

Paranteză. În același vis, dacă tot am dus-o în casă și se plictisea, Codiță a inventat faxul. Mi-a zis că s-a gândit ea la o variantă prin care se pot trimite imagini prin telefonul fix, era atât de bucuroasă de invenție încât nu m-a răbdat inima să îi spun că invenția se numește fax și că există deja.

Dimineață i-am povestit mamei ce am visat. Ea nu știa ce să facem: s-o luăm de la țară sau nu. Grea decizie… când ții la curățenia din casă, nu știi cum o să se prezinte casa ta dacă aduci un câine crescut la țară, la curte, care adoră să se tăvălească prin pământ și noroi imediat după ce îi faci baie, care doarme în cucuruz și cartofi, vara, că-i pământul mai rece. Trebuia, totuși, să-i facem și o baie și mi se rupea inima când mă gândeam că o să vină codul galben/portocaliu și noi transpirăm sub pilote, iar ea doarme aproape afară. Așa că am decis să mergem după ea. Era duminică.

Au venit Oamenii. M-am bucurat, ca de obicei! Și de data asta mi-au dat voie în mașină, am urcat, că era cald, dar apoi nu m-au mai lăsat să cobor. Hmmm, oare ce se întâmplă? OARE MI-I RĂU??? Că numai când îs bolnavă mergem cu mașina la oraș. Fir-ar să fie!  În fine, după un drum care a durat o eternitate, ne-am oprit. Am făcut un pișu cum m-am dat jos din mașină, dar apoi m-a lovit: câine la est, câine la vest, câine la nord, câine la sud, pisici peste tot. Ia uite-o! PISICĂ! ENGAGE!!! Dar m-au prins în lesa asta și nu pot fugi, nu înțeleg de ce, Oamenii nu vor să-i apăr? Urcăm niște scări. Multe scări. Am mai fost o dată aici, acum un an și ceva. Țin minte că mirosea a toți Oamenii mei. Băi, ce greu se urcă scările astea! Oare fac bine că le urc cu ambele lăbuțe din față? Oai, ce greu îi…

Am lăsat-o câteva minute să se acomodeze cu temperatura; tata zicea că după atâta timp petrecut în frig, trebuie să o lăsăm câteva ore să se încălzească, așa cum se recomandă să faci și cu electrocasnicele când le aduci în casă, iarna: le lași câteva ore bune la temperatura camerei înainte de a le băga în priză. O mică inspecție, un pișu ca să își marcheze teritoriul și am început aventura.

Deci am mai fost aici. Dar nu sunt sigură dacă miroase a mine; ia să las eu o urmă, ca să știu data viitoare când mai ajung la Oameni. Ce zice Omul ăla? Facem băiță? Ăsta-i un cuvânt pe care nu l-am auzit demult: băiță… băiță e chestia aia faină pe care o fac vara, cu apă… But first, let me take a pipi! Nu de alta, dar să nu mai bâjbâi prin toată casa, când ies de la băiță.

Douăzeci de minute mai târziu, suntem curați și (aproape) plăcut uscați, ne scuturăm și încercăm să ne acomodăm cu noua situație. Nu știu de ce vorbesc la plural, că doar Codiță a făcut baie, noi eram în jurul ei, roiam să nu ne scape cumva. Dar ea a fost cuminte, a stat sub jetul de apă caldă de parcă toată viața ei l-ar fi așteptat. S-a scuturat, ne-a lăsat un pumn de păr negru, scurt și țepos în vană, încă un pumn pe gresia din baie, apoi s-a pornit să împartă păr prin toată casa.

Plimbare în curte, sau, cum îi spuneam noi, „hai să mergem afară, la pipi”. Cred că a uitat complet că trebuie să facă pipi, când a coborât din apartament și a dat cu nasul peste atâta informație.

Urme de câine. Urme de pisică. Iarăși câine. PISICI! Mai multe, băăă! Cum or fi supraviețuit astea, cu atâția câini aici? Le rezolv eu imediat, numai să le dau de urmă! Urmă, încă o urmă, încă o urmă. Aici totul este numai o urmă de câine sau pisică. Ce mă fac?!

Ne-am învârtit câteva minute bune până când a înțeles că „Hai acasă!” înseamnă înapoi în „curtea” aia încălzită, unde până și pământul e cald și, ce-i mai grav, alunecos! A urcat, cu trudă, cele două etaje și s-a uitat dubios la noi când i-am zis să stea, că trebuie să îi ștergem lăbuțele cu o cârpă udă.

Ce faceți??? La voi se murdărește iarba, sau cum?

În fine, după asta, a fost lăsată liberă. Am făcut greșeala de a-i arăta balconul. Următoarele trei zile a stat lângă ușa de la balcon, în speranța că îi dăm drumul „afară”. Recunosc că mie mi-a fost frică să nu sară, așa că nu am lăsat-o. I-a plăcut și cu mine în pat, dar la un moment dat a început să respire sacadat și să scoată limba. Eu credeam că e bine, nu prea cald, cum îi era ei.

Ziua trei, cred. Am crezut că afară este tot timpul, dar uite că la Oameni, aici, „afară” e doar de câteva ori pe zi. Și în loc să mă lase să prind urma dușmanilor, ei trag de mine și mă duc pe unde vor ei. Cum fac pișu, cum mergem în casă, așa că am prins șmecheria: dacă nu fac din prima, ne plimbăm mai mult. Hehehe. Totuși, ce soartă tristă am, de la curtea mea imensă și plină de iarbă, să ajung pe pământul ăsta lucios și alunecos! Când îmi mai tocesc eu ghearele? Cum?

Ziua 4. Chiar nu înțeleg de ce m-au luat din grădina mea, unde era călduț, și m-au adus aici, unde e un frig de crapă pietrele. Nu înțeleg de ce nu mai pot să alerg, mi-am dat kilometrajul peste cap, simt că m-am întors la vremurile din copilărie, când curtea era mult mai mică. Dar măcar sunt mulți Oameni în jurul meu și mă plouă cu iubire!

Fast-forward la ziua 7. Codiță era deja resemnată sau măcar obișnuită cu ideea că viața ei așa este acum: pe gresia alunecoasă, cu plimbări relativ scurte și cu multe, multe urme de câini și (mai ales) de pisici pe care nu are voie să le atace. Ziua 8 a fost ultima petrecută la oraș, pentru că deja venise cât de cât căldura. Am dus-o înapoi la țară, unde a alergat din primele minute în toată curtea, fericită că viața ei nu mai e redusă la plimbări scurte și apartament îngust.

Înapoi acasă!!! V-am zis eu că aici era cald, nu înțeleg de ce m-au dus la curtea lor, unde era tare frig. Sunt foarte bucuroasă că m-au adus înapoi, deși pe drum am tras o sperietură, că m-au băgat în cabinetul veterinar și m-au urcat pe masa aia. Doamneee, am crezut că mor! Nicăieri nu-i ca acasă, chiar dacă acasă e doar o curte!

_____________________________________________

Copiez aici și postarea lui Sebi, pentru că nu-mi place deloc ideea că este doar pe Facebook și că poate să dispară oricând:

Codiță, dovada vie că, vorba aia, câinele-i ca omu’

Acesta este un articol destul de lung care se vrea și puțin comic pe care ar fi trebuit să-l scriu pe blog. Dac-aș fi putut. Dar nu pot momentan așa că-l scriu aici și l-oi transfera când oi putea.

Cei care mă au prieten pe facebook, cei care nu mă au dar mă urmăresc și haterii care nu mă urmăresc dar sunt la curent tot ce scriu știu cine e Codiță. Codiță e câinele nostru. Zis și câinele ignifug, acest jagdterrier ne mănâncă zilele de vreo șase ani de când a fost integrat în grupul nostru select.

Primul an și ceva nici măcar nu ne-a privit în ochi. Serios. Era tot timpul cu ochii pe mâini sau picioare, suspicios. I-a trecut după ce a mai înaintat în vârstă.

Codiță (cunoscută și drept Codi de către prietenii apropiați) a fost câine de curte. A păzit cu dârzenie câteva mii de metri pătrați de grădină timp de șase ani. E singurul animal care a supraviețuit și continuă să supraviețuiască în acel perimetru îngrădit. Are la activ o grămadă de victime: găini, pui, șopârle, pisici, șobolani, arici etc. În acel perimetru apărat de Codiță nici măcar coropișnițele n-au curaj să muște din vreun cartof.

Dar, după șase ani de libertate, aer curat și lipsă de lanț la gât, Codiță s-a trezit îngrădită.

Denisa, văzând prognoza meteo și ceva coduri de frig, s-a gândit că trebuie să salvăm câinele de la îngheț. Câinele ăla care doarme pe gheață și transpiră. Câinele ăla la care-i bagi în cușcă perne să doarmă pe moale și el le scoate cu dinții, le rupe și se pișă pe ele ostentativ, apoi se întoarce să doarmă pe ciment. Codiță adică.

Am plecat val vârtej la haciendă să luăm câinele, să nu înghețe. L-am urcat cam cu forța în mașină, că nu prea voia. Când a văzut că mașina iese cu el pe poartă s-a blocat. În condițiile în care excursiile astea sunt doar către veterinar, i-am citit în ochi întrebarea: „Oare-s bolnavă? Ce naiba oi avea, că eu mă simt bine…?”.

N-am ajuns la veterinar, am ajuns la Hunedoara. Și acolo a ieșit omul din câine.

Știi cum te comporți atunci când nu dormi la tine acasă ci la vreun prieten/rudă/străin și te trezești înaintea lui dimineața și stai, stingher, în camera ta și aștepți să se trezească măcar una dintre gazde? Ei bine, așa era Codiță. Obișnuită ca pe la 5-6 să latre la oile sau vacile care treceau pe drum, se trezea la orele alea și stătea doar ea cu gândurile ei până se mai auzea ceva mișcare în casă. Nu se pișa, nu se c*ca, nu nimic. Pur și simplu stătea în camera în care dormea și aștepta mișcare.

Cum se trezea careva, cum sărea și ea. Se gudura pe lângă tine, îți stătea în picioare, nu te puteai mișca.

Cu scosul afară a fost complicat. Fiind câine de țară adus la oraș, pișatul și c*catul n-au fost prioritățile lui ci mirositul. După șase ani de aer curat și doar miros de vaci și oi când aduci câinele la oraș și simte mirosul tuturor haitelor de câini și de pisici, uită și de mâncare. Singura problemă a fost hamul și lesa, restricții cu care nu era obișnuită. Le-a suportat, ce să și facă.

Problema a venit când am remarcat că a noastră Codiță nu se c*că. O fi constipată, ne-am zis. Hai să-i dăm și supă, nu doar carne. Nimic. Pișa tot, de c*cat nimic.

A trecut codul, am repatriat-o. Ieri la prânz Codiță a revenit pe pământul ei. Zăpada era de vreo 15 centimetri, neatinsă. Primul lucru pe care l-a făcut când a sărit din mașină a fost să alerge în colțul grădinii și să se cace. Pentru că așa-i când ajungi la buda ta. S-a ținut ea cât s-a ținut, dar și când a ajuns pe pământul ei, la buda ei, ce și-a mai dat drumul…

Apoi lătratul. N-a scos un sunet, cu excepția câtorva scânceli, cât a stat la bloc cu noi, când a ajuns pe tarlaua ei lătra de parcă anunța că a revenit din vacanță. După 10 minute de alergat a venit la farfuria în care i se pregătise mâncarea: ceva slănină cu felii de pâine înmuiate în apă. A mâncat tot fără nazuri și pretenții.

Și acum mă gândesc că stă, prin gard, la povești cu potăile din vecini:
– Bă, știi cât de cald era la ăia? Să-mi bag picioarele, abia respiram. Să nu mai zic de mâncare. Numai carne, frate! Mi s-a și făcut rău, nu mai puteam. Așa ceva… Îmi dădeau ăia tot felul de prostioare scumpe, „treats”, c*cat! O bucată de pâine n-am văzut cât am stat acolo. Numai carne, carne, carne. Ăsta nu-i trai, vă zic eu.

Acum Codiță e în elementul ei. Aleargă, latră, se bucură. Poza e făcută în momentul în care și-a văzut pământul, că intram cu mașina în curte.

PS: La întoarcere, înainte să o ducem la hacienda, am făcut o vizită și la veterinar. Și atunci pot să jur că, privind-o, am simțit că își spune „C*cat! Știam eu, eram bolnavă!”.