Cu Codiţă la spital

Animalul familiei s-a îmbolnăvit, de vreo săptămână şi ceva. Apatia şi lipsa poftei de mâncare au fost puse, iniţial, pe seama căldurii care a moleşit pe toată lumea, inclusiv pe oameni, nu doar pe aproape toţi câinii din sat. Aşa ziceau vecinii: câinii nu mănâncă pentru că e prea cald, e ceva obişnuit, nu vă faceţi probleme.

Un lucru pe care l-am învăţat zilele astea: să nu accepţi sfaturi referitoare la sănătate de  la vecini sau prieteni. Singurii care pot da un diagnostic şi care pot recomanda un tratament sunt medicii. Că nu degeaba au făcut atâta şcoală!

Codiţă a fost imunizată pentru câteva boli, dar nu pentru toate. Am fost ignoranţi şi acum plătim preţul acestei ignoranţe. Diagnosticul pus de medicii de la Spitalul Veterinar AndiVet din Deva a fost cât se poate de dur:  jigodie – sau Maladia lui Carré. Vestea ne-a lovit ca un par în moalele capului. Din căţeluşa veselă, supranumită „Săgeata Neagră”, Codiţă ajunsese o „căţauă leşinată”, căreia îi curgea nasul, care nu avea chef de nimic şi se lipea de noi ca un copil bolnav. Ceea ce şi era, de fapt, un copil bolnav. :( 

Nu pot să nu mă gândesc că dacă în urmă cu opt ani, când a murit Becky, prima mea căţeluşă, ar fi existat un spital veterinar non-stop dotat inclusiv cu ambulanţă pentru animalele mici de companie, poate că ar mai fi avut o şansă. Dar a murit în weekend, medicii veterinari erau în treaba lor, iar eu am urmărit-o cum s-a chinuit până în ultima clipă. A fost incredibil de dureros, motiv pentru care nu am mai vrut un alt câine. Pe Codiţă nu am cerut-o eu, tata a dat sfoară-n ţară că îşi doreşte un câine şi atunci când unchiul meu a refuzat să o „adopte” pe Codi tot din cauză că îi murise de curând un câine, noi am zis că nu putem să nu o luăm pe drăguţa asta. Noi, adică eu şi tata, mama a fost ceva mai rezervată.

Sâmbătă, pe la amiază, am ajuns la spitalul veterinar din Deva. După o scurtă examinare, medicul de gardă [sau de serviciu] ne-a spus că este, cel mai probabil, vorba despre maladia Carré [jigodie]. Un test asemănător celui de sarcină avea să ne confirme diagnosticul. Testul a costat 40 de lei şi în câteva minute ştiam sigur de ce boală suferă Codiţă. A urmat apoi un „cocktail” de antibiotice şi vitamine administrate intravenos, printr-o perfuzie cum nu am mai văzut în nici un spital uman, plus două injecţii.

După ce am ajuns acasă, am încins telefonul în căutare de informaţii despre boala asta care credeam că e foarte rară şi că afectează doar câinii vagabonzi sau ceva de genul ăsta. Aveam să fiu surprinsă: forumurile proprietarilor de animale de companie sunt pline de informaţii despre jigodie. Bineînţeles, pe lângă sfaturi utile mai apar şi remediile „băbeşti”: să-ţi arzi câinele pe nas cu un fier înroşit ca să-l vindeci de o boală cauzată de un virus… mi se pare o barbarie şi am aflat că încă se mai practică, în România europeană a anului 2013. Trist, dar adevărat.

Pe forumul animale.ro am găsit, după multe căutări şi după ce am citit zeci de pagini de discuţii, o informaţie aparent preţioasă: există un ser hiperimun care se foloseşte pentru TRATAREA jigodiei. Canglob [prospectul în format PDF] se numeşte şi se administrează intramuscular sau intravenos; chiar dacă e un pic mai scump decât tratamentul obişnuit al acestei boli, Internetul zice că funcţionează, aşa că nu aş fi putut să nu întreb, a doua zi, despre acesta. Medicul care era de gardă duminică mi-a spus că într-adevăr există, că are în frigider o fiolă şi că i-l poate administra lui Codiţă, doar că… „să vă spun cât costă”.

Preţul serului Canglob a fost, probabil, motivul pentru care medicul de vineri nu mi-a pomenit despre el. Poate că sunt stăpâni de câini care nu îşi permit să-şi salveze animalele şi trăiesc cu vina că dacă ar fi avut la dispoziţie câteva zeci sau sute de lei, acestea ar fi putut trăi. Deşi, pentru cele 10 kilograme ale căţeluşei mele, am plătit 60 de lei pentru o doză. Nu mi s-a părut un capăt de lume, dar dacă nu i-aş fi avut…

Luni l-am întâlnit din nou pe medicul de sâmbătă. A văzut în „fişa de tratament” [sau ce or avea ei acolo, registru] că am cerut Canglob şi mi-a spus că în opinia lui, serul acesta are parte de o publicitate grozavă pe Internet, dar că a văzut câini trataţi trei zile la rând cu Canglob care nu au supravieţuit şi câini netrataţi cu Canglob care au supravieţuit. Deci, Canglob pare să funcţioneze după cum îi e norocul fiecărui căţel. Eu am vrut, totuşi, să-i sporesc lui Codi şansele de a supravieţui [ce stăpân de câine nu ar vrea asta?], aşa că am mai solicitat o doză.

După trei zile de perfuzii, antibiotice şi două doze de ser, s-a terminat cu excursiile la Deva. Continuăm tratamentul „la domiciliu”, cu antibiotice şi vitamine, şi ţinem pumnii strânşi. Sau stăm cu morcovul, cum ar veni. Codiţă a răspuns bine la tratament, rasa Jagdterrier i-a asigurat, totuşi, un fond genetic sănătos şi îmi place să cred că este o luptătoare. O ajută şi vârsta de numai un an şi câteva luni, i-am „pompat” în vene cel mai bun tratament disponibil şi acum aşteptăm să se facă bine. Mai sunt patru zile critice, după care sper să putem răsufla uşuraţi.

A fost un weekend greu, dar sper să fie singura „pierdere” din toată povestea asta. Şi cu toate că m-am enervat la fiecare articol care recomanda vaccinarea căţeilor încă din fragedă pruncie, o să fac şi eu acelaşi lucru: vă sfătuiesc să preveniţi, e mai ieftin şi mai uşor decât să trataţi.

Dar dacă aţi ajuns aici căutând informaţii despre tratarea jigodiei, e bine să ştiţi că boala are patru faze, ultima fiind cea nervoasă, când câinele deja este grav bolnav şi chiar dacă va supravieţui, o să rămână cu sechele. Duceţi-l, aşadar, la doctor, încă din primele zile în care observaţi că nu mai este la fel de vesel. Lipsa poftei de mâncare este primul semn, după care încep să apară toate celelalte. Lui Codiţă i-a curs nasul abia după o săptămână, intrase în faza virală şi atunci am ştiut că e grav. Ştiu că am greşit neadministrându-i ultimul vaccin important, dar acum e târziu pentru astfel de regrete. Tot ce pot să vă mai spun este că riscul de a se îmbolnăvi este foarte ridicat, mai ales în cazul unui pui, şi nu ar trebui să ignoraţi acest sfat. Vaccinaţi-vă căţelul!

Jigodia este o boală care poate fi tratată. Reuşita tratamentului nu depinde de medic, ci de background-ul câinelui şi de faza în care se află atunci când începe tratamentul. Şi, desigur, de bani. Că dacă nu ai bani pentru medicamente sau seruri, o să-l vezi cum moare cu zile. :(

Îmi doresc ca peste câteva zile să revin cu un update la acest articol şi să vă spun că micuţa mea nemţoaică a supravieţuit, că a fost tratată de jigodie. Îmi doresc asta din tot sufletul! Până atunci, însă, indiferent de rezultat, vreau să le mulţumesc medicilor de la Spitalul Veterinar AndiVet din Deva care mi-au redat speranţa atunci când credeam că o s-o pierd pe Codiţă.

Două vorbe despre spitalul ăsta: arată impecabil, animalele mici de companie – câinii şi pisicile – sunt tratate aici mai bine decât suntem noi trataţi în spitalele de stat, medicii şi personalul auxiliar se poartă foarte frumos cu fiecare animăluţ, ca să-i câştige încrederea şi ca să simţi şi tu, stăpânul animalului, că sufleţelul bolnav cu care ai venit este în siguranţă.

Ştiam de existenţa acestui spital de câţiva ani, îmi pare rău că am avut nevoie de serviciile pe care le oferă, dar îmi pare nespus de bine că am avut la cine să apelez atunci când am avut nevoie. Mulţumesc, AndiVet!