Îl ştiţi, e articolul ăla care a „strâns” vreo 90 de comentarii.
Prima concluzie – şi cea mai evidentă – este că mamele care stau doi ani acasă, plătite de stat, au foarte mult timp liber la dispoziţie. Zicea una dintre ele că maternitatea este un job full time, chiar de 24 de ore din 24. Păi bine, dragelor, şi-atunci de unde aveţi atâta timp să comentaţi pe bloguri, ba chiar să vă faceţi bloguri unde să le înjuraţi pe cele care nu-s de acord cu voi?
Eh, aşa-i că v-a crescut tensiunea? Staţi liniştite, am glumit. Aş putea să scriu zeci de astfel de articole, doar ca să vă dau vouă de lucru – atâta aţi avea de comentat, încât nici nu ştiu cine v-ar mai hrăni copilaşii!
Să revenim.
Mi-aţi spus că nu sunt mamă, deci nu am de ce să comentez. Mergând pe acelaşi principiu, aş putea să vă recomand să nu mergeţi la vot, că oricum vă depăşeşte politica. Vi se pare că exagerez? Bine!
Mi-aţi mai spus că nu ştiu ce presupune maternitatea, că nu am suflet, că sunt căţea [mai voalat, aşa, comentariul ăsta a venit de la o cititoare de elită a unui blog de femeie cultă, da?], că v-am dezamăgit. Bine, las’ să fiu eu aia rea, oricum aţi priceput fix ce-aţi vrut voi din articolul meu. Nu mă aşteptam să vină vreo mamă care intră în cel de-al treilea an de concediu de maternitate şi să spună că am dreptate, că a făcut copilul pentru că-i vine mai uşor să stea acasă cu doi copii şi să primească pentru asta 800 de lei pe lună decât să îşi mişte fundul la muncă.
Nu-i întotdeauna uşor să munceşti, trebuie să te trezeşti de dimineaţă, să stai măcar opt ore la locul de muncă, să suporţi colegi proşti şi şefi cu pretenţii imposibile, iar la sfârşitul lunii primeşti un salariu de mizerie, uneori aceeaşi sumă pe care Măria Sa, Statul, ţi-o oferă gratuit, singura condiţie fiind să faci un copil. Păi şi-atunci cum să nu alegi varianta mai uşoară?
Aaa, staţi, nu-mi săriţi iarăşi în cap! Nu-i uşor să fii mamă, ştiu, dar hai să vă spun ceva: este o meserie pe care toate femeile o practică de mii de ani! De fapt, ce spun eu aici?! Toate mamiferele o practică – cu succes! – de când lumea şi pâmântul.
Nu spune nimeni că ar fi uşor să creşti un copil în România zilelor noastre, la fel cum nu spune nimeni că-i obligatoriu să o faceţi în România. Sau să o faceţi at all. Repet: nu faci un copil bazându-te pe indemnizaţia primită de la stat [şi logica ne mai spune şi că nu faci un credit pe care să-l garantezi cu acest venit şi ne mai spune că banca nu ţi-l aprobă, dar astea-s deja pentru avansaţi]. Nu îl faci dacă nu-ţi permiţi să-i asiguri minimul necesar: sănătate, alimentaţie, haine şi încălţări, educaţie. A, că vrei tu să stai acasă că ai obosit – deh, programul stresant, şefii imbecili – şi oricum ceasul biologic cam ticăie, aia-i altceva. Dar altceva-ul ăla nu înseamnă că-ţi doreşti un copil, ci că îţi doreşti să nu mai ai de-a face cu programul stresant şi şefii imbecili. Iar dacă eşti deja obosită, cum vei face faţă unui job atât de stresant, care te solicită 24 de ore din 24?
Mi-aţi spus că banii ăia nu sunt pomană de la stat, pentru că voi aţi cotizat ani la rândul, sute de euro pe lună, miliarde chiar! Aţi cotizat aşa cum au cotizat toţi ceilalţi români care obţin vreun venit în ţărişoara noastră dragă, aşa cum am cotizat şi eu, aşa cum au cotizat şi colegii voştri purtători de penis – cei care nu vor beneficia de indemnizaţia cu pricina.
Cu toţii cotizăm la sistemul de asigurări de sănătate, dar asta nu înseamnă că ne tragem câte-un medical în fiecare an, doar ca să fim siguri că ne folosim de banii ăia. Se numeşte „asigurare” şi funcţionează – cel puţin în teorie – ca asigurarea maşinii: ai stricat-o, iei banii. Te îmbolnăveşti, beneficiezi de o consultaţie, de spitalizare, de medicaţie gratuită. Dar nu te duci lunar la doctor doar pentru a beneficia de asigurarea medicală, pentru că, asta e, realitatea-i crudă, viaţa e greu etc, mai ducem în spate şi co-asiguraţi, precum şi lipitori care nu au plătit nimic, dar primesc îngrijire.
Dacă ai făcut un copil pentru că ai văzut oportunitatea, înseamnă că nu ţi l-ai dorit cu adevărat şi copilul ăla o să aibă o viaţă chinuită. Ce-o să te faci când creşte şi-ţi va cere bani pentru lucruri mult prea scumpe pentru bugetul tău? Îi vei răspunde aşa cum i-a răspuns tatăl unei prietene: „Din alocaţia pe care mi-o dă statul pentru tine, de 80 de mii de lei [se întâmpla prin 1998], eu trebuie să-ţi asigur un acoperiş, să te hrănesc şi să te îmbrac, iar ţie-ţi trebuie fiţe? N-o să vezi nimic, nu-mi ajung banii!”. Dap, caz real.
Atunci pe cine o să mai daţi vina? Tot pe statul cel rău, care nu se gândeşte la bieţii copilaşi/adolescenţi care văd la alţii şi vor şi ei te miri ce?
Obligaţiile unui părinte nu se reduc la a-i asigura copilului necesar. L-ai făcut? Înseamnă că ai de oferit un acoperiş, condiţii decente, hrană, medicamente, jucării, pacheţele, poate chiar bani de buzunar, educaţie şi nu în ultimul rând, afecţiune. Faceţi-vă calculele şi dacă vă dă cu virgulă [sau, Doamne fereşte, quel horreur!, cu minus], înseamnă că nu sunteţi încă pregătite să fiţi mame. E atât de simplu.
Mi-aţi mai zis că mă laud că m-am măritat ca să fiu întreţinută, dar le critic pe cele care aşteaptă bani moca de la stat. Aş vrea să vă spun cât sunteţi de limitate – vă ştiţi voi -, dar mă tem că nu fac decât să irosesc pixelii. Fie ca voi. Dar hai să încercăm puţină matematică: sunt întreţinută dacă de nouă ani lucrez fără nici o întrerupere [da, se poate să lucrezi nouă ani şi să nu naşti în toată perioada asta nici măcar un singur copil. E distractiv, ar trebui să încercaţi şi voi!] şi dacă, după aproape trei ani de căsnicie, continui să muncesc şi nu aştept să mă întreţină soţul? Nouă ani de muncă dintre care trei de căsnicie dau tot nouă ani de muncă, nu şase de căsnicie. Unde-i întreţinuta, că eu n-o văd?!
Pentru că articolul ăsta nu a fost prea lung, ca să aveţi ce face până când se trezeşte ăla micu’, ciţi şi articolul lui Dan Tăpălagă [dar încercaţi să vă folosiţi creieraşul, nu vă enervaţi de la primul paragraf], precum şi pe cel de aici. Are titlul „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag puim”, deci vă avertizez că e posibil să nu vă placă prea mult.
Şi, în final, lectură suplimentară pentru amuzamentul celor normali – puţini, câţi aţi mai rămas. Unu, doi, trei, patru.
Poftim și linkuri, că nu vreau să-mi închidă blogul mamele cu prea mult timp liber [uite, tremur toată]: unu, doi, trei. De-aici, dragii mei cititori, dacă aveți timp, mergeți din link în link și vedeți cât de mare e de fapt secta mamelor internaute. E o lume numai a lor, cam ca un cuib de viespi, știți? >:)
După ce că umplu forumurile de mesaje mai mult sau mai puţin stupide, mămicile super-ocupate din zilele noastre au timp să scrie şi pe bloguri despre bloggeriţele cele mari şi rele. „Uf, ce ne-am răcorit!”, îşi vor fi spus ele între două alăptări.
Foto: Zazzle.ca.
Ce nu inteleg io sunt urmatoarele chestii:
1.Daca tantile astea au facut copii si ” nu le pasa de bani” atunci de ce se strofoaca asa de tare pe chestia asta?
2. daca se vaita cat atata costa aia si ailalta si mama dracului, de ce nu s-au gandit inainte sa faca copii?
3. Bunica-mea l-a facut pe tata la camp la coasa.Si dupa ce-a nascut, s-a spalat singura, i-a taiat ombilicul cu coasa l-a spalat cu apa din rau si s-a intors la cosit. Dupa ce a terminat, l-a dus acasa. Si dupa el a mai facut 3. SI cre’ca n-a iesit taica-meu chiar asa de rau cu diploma lui de inginer si cu aia de economist, luate pe vremea cand nu erau particulare in anii 60-70.
In cloncluzie suarecul zice ai sictir la toate matracucele lacome, si tot respectul pentru mamele bune. Amin.
:))))) foarte tare soopermouse, ai spus exact ce imi dicta sotul meu mai acu cateva min sa spun dar am zis ca mai bine tac sa nu ma linseze virtual normal mamicile eroine care sufera ca au luat credit cu buletinul in baza alocatiei copilului
Lasa Denisa noi sa fim sanatosi ca belelele curg :))Sunt convinsa ca o sa imi tai si venele si o sa imi pun cenusa in cap pentru ca nu mai pot trai cu astfel de stigmat dupa ce doamnele respective o sa ma recomande peste tot pe unde au ele cunostinte (adica cresa, gradinita, parc) :))
Soopermouse-eee,bunica ta,super-eroina,s-o fi dus sa le serveasca si masa barbatilor,asa…cu sangele siroind din…
Povesti din astea am mai auzit,iar barbatii,care nu stiu ce inseamna sa nasti,si cum e dupa,cred…:):)Da buna povestea asta,bunaaa:)
Bine recunosc am fost rautacioasa dar ma apuca asa o caldura si niste nervi cand vad ca UNELE femei din ziua de azi sunt ca niste copii din aia genul te spun eu lu mama sa vina sa te ia de urechi. Cum naiba sa ameninti in stanga si in dreapta pe altcineva doar pentru ca are alta parere decat a ta… si aia de la fimeo de la gradinita se inteleg asupra jucariilor mai bine decat noi adultii in unele cazuri.
@soopermouse, @luminitza: le-aţi supărat pe mămici! Dacă o să vorbească ele cu oamenii din publicitate pe care-i cunosc ca să vă mai taie craca? Dacă-şi fac blog anti-voi? Dacă se duc să plângă cinci minute-n baie? Nu v-aţi gândit la asta! >:)
@luminitza: LOL!
@Mari:
Unde vezi tu barbati?
@Denisa:
Daca nu ma inunda, toate bune.
Imi cer scuze,suareci…:)
de acord cu multe din cele spuse de tine.
dupa tine,romania este un stat social?drepturile si libertatile cetatenesti sunt respectate in romania?
ce libertate este aceea in care ai dreptul sa mori de foame?
ca sa fac economie de timp iti dau copy/paste dintr-un articol realist si care se refera la majoritatea populatiei. noi vorbim aici de o lege pentru toata lumea, nu ptr bunica unuia sau fandaxia alteia..
La ce altceva ne-am fi aşteptat? Ce a oferit tranziţia românilor? Le-a cerut mereu sacrificii, de dragul unor utopii mereu împinse în viitor – democraţia, economia de piaţă, integrarea în UE şi prosperitatea ce va veni o dată cu asta, iar mai nou – redresarea economică. Toate traumele sociale produse de tranziţie – şomaj, disponibilizări, sărăcire – au fost mereu justificate prin utopii ale căror beneficii întârziau sa se facă simţite. La 20 de ani de la Revoluţie, încă suntem o democraţie “viciată”, conform Economist Intelligence Unit, situându-ne sub nivelul unor ţări exotice precum Capo Verde sau Botswana în privinţa democraţiei. Nici economia de piaţă nu a produs recoltele promise: în anii de creştere economică, când economia “duduia”, decalajul dintre bogaţi şi săraci se adâncea, iar procentajul celor aflaţi sub pragul sărăciei a crescut. Deşi PIB-ul s-a dublat şi triplat, iar salariile s-au aflat de o pantă ascendentă fără precedent, salariul minim a continuat să reprezinte doar 30% din ponderea salariului mediu pe economie, în timp ce în alte state europene aceasta se ridică la 50% şi peste. Sa vorbesc de protecţia sociala, semi-inexistentă? Să vorbesc despre salariile de mizerie şi despre proporţia imensă a ceea ce se cheamă working poor? Sau despre faptul că un procent uriaş din populaţia ţării (apr.33%), nemaiîntâlnit nici într-un stat UE şi comparabil doar cu Turcia, susţine că banii câştigaţi nu le sunt suficienţi pentru produsele alimentare?
Preferinţa pentru comunism denotă falimentul sistemului actual în a pune la dispoziţia indivizilor acel set minimal de bunuri publice pe care comunismul l-a oferit. Este dezvrăjirea democraţiei şi a capitalismului – regele e gol, strigă românii prin intermediul acestui sondaj!
Preţul economic al democraţiei
Acest text nu este o pledoarie împotriva democraţiei – ci una împotriva eşecurilor ei, care pot fi periculoase. Propun sa vedem însă partea plină a paharului, uitându-ne şi la sondajul IICC din luna septembrie– majoritatea aspectelor pentru care sistemul comunist este considerat superior sunt de natură economică. Locuri de muncă sigure, lipsa şomajului, locuinţe garantate etc, astea sunt argumentele principale aduse în favoarea comunismului…Chiar şi pentru cei care declară că au avut de suferit de pe urma comunismului (13%), aspectul dominant este tot cel material – lipsa de alimente şi servicii pentru 49% în sondajul din septembrie şi 28% în cel din noiembrie. Pare-se că la români fundamentul nemulţumirii faţă de orice regim este unul preponderent economic şi social. În linii mari, românii impută comunismului aceleaşi lucruri care îi nemulţumesc şi în democraţie şi tind să acorde o importanţă deosebită aspectelor socio-economice atunci când evaluează funcţionalitatea unui sistem. Conform datelor agregate ale World Values Survey (2005-2008), 57% din români consideră taxarea celor bogaţi şi subvenţionarea săracilor ca fiind o trăsătură importantă a democraţiei, la fel ca şi acordarea ajutorului de şomaj (80%). Deci, logica oamenilor e simplă – dacă statul nu oferă protecţie socială adecvată, democraţia nu este bună, prin urmare comunismul e mai bun (pentru că oferea mai multă prosperitate şi protecţie socială).
De aceea, tind să cred că de fapt valorizarea comunismului se face mai ales prin raportarea la neo-liberalismul sălbatic care a dominat întreaga perioadă de tranziţie şi care se află în plină ascensiune în momentul de faţă. Dar aceasta îmi dă o speranţă – aceea că „domolirea”paradigmei neo-liberale (chiar dacă improbabilă după cum arată lucrurile) în combinaţie cu mai multă prosperitate economică şi un sistem social solid şi mai just vor avea un efect pozitiv asupra încrederii în democraţie a românilor.
Libertatea săracilor
Poate părea cinic că nu am menţionat până acum nimic despre libertate, principalul beneficiu adus de democraţie. Oare libertatea câştigată după 89 nu merită sacrificiul unor drepturi sociale, se vor întreba unii? Dar a clama superioritatea morala a libertăţii în faţa unei naţiuni care e preocupată de plata întreţinerii la sfârşitul lunii este la fel de cinic şi ipocrit ca atunci când în Evul Mediu creştinismul încerca să “aline” durerile celor suferinzi încredinţându-i că astfel se mântuiesc întru Domnul. Nu proclamarea virtuţilor libertăţii este calea către consolidarea încrederii în democraţie, ci garantarea unui trai decent, siguranţa zilei de mâine. Nu avem nevoie de mai multe discursuri anti-comuniste, ci de mai multe măsuri economice şi sociale.
Ce valoare are libertatea atunci când terenul pe care ea poate fi exercitată este sărăcia? Una intrinsecă, dar nicidecum una practică! În ce constă libertatea săracului – în a urla sus şi tare că îi e foame, în a striga în gura mare că vrea un loc de muncă sau a intra în greva foamei fără ca guvernului să îi pese nici cât e negru sub unghie de aceasta? Libertatea de care se bucură săracul este una foarte limitată. Cum creşterea economică de una singură nu rezolvă problema inegalităţilor crase sau a sărăciei – aşa cum am văzut în anii de creştere economică – e nevoie de garantarea unor drepturi pozitive, precum protecţie socială, egalitate de şanse, etc. Drepturile negative (libertatea) nu pot fi exercitate cu adevărat dacă nu sunt dublate de drepturi pozitive. Este o lecţie de bază, pe care guvernanţii noştri, prinşi în vârtejul unui discurs de dreapta radical, care are menirea de a justifica măsurile contabiliceşti ale puterii, îl ignoră. Problema nu e doar că se reduce din 2011 alocaţia de şomaj, problema e că astfel de masuri, combinate cu recesiunea economică, subminează grav încrederea în democraţie. Poate suna catastrofal, dar mă tem că pe termen lung perpetuarea acestei situaţii va duce la confirmarea tristei spuse a lui John Adams, care spunea că “nu a existat democraţie care să nu se fi sinucis”.
cine vrea sa citeasca si prima parte –
ptr soopermouse-Justiţia socială şi drepturile săracilor
Spre deosebire de caritate, justiţia socială nu îl poziţionează pe beneficiar într-o relaţie asimetrică. Un sistem construit pe justiţie socială nu este centrat pe „dar”, iar interacţiunea socială configurată în jurul acestuia devine ne-esenţială, marginală. Darul este înlocuit cu beneficiul şi ajutorul social, definite ca expresie a unui drept fundamental. Cel ce primeşte beneficii sociale nu este subiectul unui favor, fie el izvorât şi din iubire pură; beneficiile îi revin în virtutea unui sistem care urmăreşte ca principiul dreptăţii să fie aplicat corespunzător părţii „vătămate”. Într-o societate bazată pe justiţie socială „darul” ia forma unui soi de „reparaţie” morală şi financiară, este un act de dreptate care se face beneficiarului său. Această abordare se bazează pe o filozofie care recunoaşte implicit caracterul esenţialmente injust şi arbitrar al acestei lumi şi încearcă, prin instrumentele care îi stau la dispoziţie, să atenueze consecinţele nedreptăţii fundamentale a lumii. A oferi aceste reparaţii materiale înseamnă, de fapt, a garanta exercitarea egală a drepturilor fundamentale de către toţi cetăţenii, nu doar de către cei înstăriţi. Or, fără implementarea drepturilor pozitive (sociale) prin care se realizează justiţia socială, nu putem asigura nici implementarea drepturilor negative (dreptul la libertate, la viaţă sau proprietate, etc), aşa cum arăta Allan Buchanan într-un exemplu faimos: dacă un sărac şi un bogat au o dispută pe dreptul de proprietate, bogatul va angaja avocaţi buni şi va avea câştig de cauză, prin urmare dreptul la proprietate al săracului va fi încălcat. Prin urmare, drepturile pozitive servesc acele interese umane care sunt necesare unei minime exercitări a drepturilor negative.
De fapt, eroarea pe care o comit adepţii înlocuirii protecţiei sociale cu practicile caritabile este aceea de a trata protecţia socială ca pe un echivalent etatizat al carităţii – „compasiunea şi milostenia rămân valori nobile şi perene, atâta vreme cât ele nu cad sub incidenţa unui dictat statal”[e]. Or, tocmai aceasta e deosebirea de bază – justiţia socială nu este milostenie instituţionalizată, nici compasiune gospodărită de stat, ci o abordare radical diferită a relaţiilor umane, care pune accent pe drepturile celui ce primeşte, nu pe virtuţile celui ce dă.
link
link
Draga Denisa,
Am descoperit ieri discutia asta la tine pe blog, via „visurat”.
Am 34 ani, nu am copii. Nu am vrut sa am copii, nu intentionez sa am. Pentru ca nu-mi permit sa satisfac nevoile de baza si superioare ale unui copil din venitul meu si al partenerului de viata. Si un al doilea motiv, la fel de puternic, nu vreau sa cresc un copil in societatea din aceasta tara. Nu pot sa educ un copil sa lupte cu arme pe care eu nu le folosesc, fiindu-mi sila: minciuna, prefacatorie, cultul banului, lipsa de loialitate, lipsa de verticalitate, etc.
Am catel din adolescenta, voi avea catel si de acum incolo. Un catel imi permit sa-l intretin din venitul meu, nu trebuie sa-l invat sa fie un „luptator in viata”, nu ma minte, nu are pretentii ce-mi depasesc posibilitatile. Sper ca nu ai sa citesti scandalizata acest punct de vedere, asa cum se uita la mine cotofenele cand le povestesc. Concluzia cotofenelor cu pui, spusa pe un ton superior: o sa fii singura la batranete, nu vei avea de la cine sa primesti un pahar cu apa, esti egoista. Ma abtin sa le intreb cu voce tare: pentru asta concepi tu un copil, sa ai ingrijitor la batranete? Nu are nimeni nici o siguranta ca se va intelege bine cu propriul copil, sau ca acel copil nu va fi fizic la mare distanta de el – alt oras, alta tara. Plus ca acel copil va avea familia lui, propriile probleme, nu poate fi monopolizat sa stea in fundul parintelui varstnic si cu toane.
Punctul meu de vedere la toata povestea asta este: investeste in orice- copil, caine, obiecte, doar daca iti permiti prin propriile forte. Nu te baza pe promisiunile altora, sau pe credite. Totul e efemer, de moment, chiar si propria sanatate. Si nu face un copil pentru uzul personal, caci nu-i obligatoriu sa-ti iasa schema. Si cand ai un copil, nu te uita cu superioritate la una care n-are „ce stii tu, caci tu nu ai?”, sau acuzator „da, tu ai timp de cutare activitate, caci n-ai copii”.
Te-au pus la zid cotofenele si pentru „Vreti sa faceti copii? Si eu vreau, dar nu ma astept sa primesc pentru asta un salariu lunar. De-aia m-am maritat, ca sa nu astept mila nimanui – cand o sa vina copilul, are cine sa ne intretina.”
Consider ca fiind agitata de subiect, ti-a scapat fraza, neinspirata in acest context. Din cate am citit pe blogul tau cat si pe cel al sotului, nu reiese ca aveti conceptii si stil de viata care sa sustina fraza de mai sus. Mai de-a dreptul, e o gafa, absolut pardonabila pentru mine, dar cotofenele…ai incurcat-o cu clanul cotofenelor. :)
Numai bine,
M.L.
Denisa, in momentul in care tu scrii ca te-ai maritat, ca sa aiba cine sa va intretina pe tine si pe eventualul copil, te bagi singura in aceeasi oala cu viitoarele mame, care-si fac socotelile cu banii statului inainte de a face un copil. Si tu ti-ai facut socotelile pe banii altuia. Te-ai gandit vreodata, ca nimic nu e sigur pe lumea asta si ca dureaza o secunda, ca nimic sa nu mai fie cum a fost? Ce faci daca fix la doua luni dupa ce ai nascut, „sponsorul” tau ajunge, dintr-un motiv sau altul, in imposibilitate de a va intretine? Si tu iti pierzi serviciul? Nu tot la banii statului ajungi? Sau tu o sa-ti dai repede copilul spre adoptie sau o sa-l abandonezi la usa vreunui camin de copii, ca de, atata ti-ai „permis” sa-l intretii?
Si inca ceva: mi se pare total iresponsabil si din partea ta, ca viitoare mama, sa te gandesti sa faci un copil, bazandu-te pe alt om, ca sa va intretina. Copilul ala e din primul si pana in ultimul rand responsabilitatea ta, ca mama, din momentul in care te-ai decis sa il aduci pe lume si pana in momentul in care intri tu in groapa! Scrii ca muncesti de 9 ani: cand iti vei „dori” copilul, cand vei avea tu destui bani sa te intretii pe tine si pe copil, sau cand va avea sotul destui sa se intretina pe el si pe voi?
Nu sunt mama si nu am de gand sa devin, nici pe banii mei, nici pe ai altuia, inteleg atat argumentele unora dintre cei care sustin ideea „daca nu-ti permiti sa-l intretii, nu faci copil”, cat si pe cele ale unora dintre cei care combat ideea. Dar modul in care pui tu problema si o dezbati, denota multa ipocrizie si lipsa de respect pentru situatiile de viata ale altora.
Apropo, titlul blogului tau este nevasta de cosmar, deci in primul rand te identifici ca nevasta, adica nevasta sotului…
Apoi ca mi-am adus aminte de blogurilor mamicilor statatoare acasa taspe ani. E suficient sa te uiti in blogrollurile lor… Pai maica, daca eu as citi zilnic macar un sfert din ce e acolo si tot as petrece 50% din timp din blog in blog…