Cugetări într-o zi cu cod portocaliu

Cugetări într-o zi ploioasă ar fi sunat prea poetic. Am avut o zi plină, ieri. Am fost pe drumuri, fix când s-a pornit cea mai aprigă furtună pe care am trăit-o vreodată în mașină. Nu am pățit nimic, din fericire, dar am avut emoții (Sebi conducea), pentru că pe DN 7 a căzut chiar și un copac; ba, ploua la un moment dat atât de tare, încât nici la cinci metri în față nu vedeai prea bine, iar traficul era… în concordanță cu vremea.

Cred că suntem cu toții de acord că atunci când plouă, majoritatea șoferilor devin niște tăntălăi. Parcă ne ia apa mințile, nu mai știm să semnalizăm, circulăm șerpuit sau chiar în zig-zag, claxonăm, ne băgăm ca vitele fără să ne asigurăm etc. (Observați cum folosesc persoana I plural, pentru că și eu sunt șofer și recunosc că nu sunt un șofer perfect).

Nebunia (cod portocaliu, ploaie și vânt puternic) ne-a prins, cum ziceam, pe drum. Șoferi tâmpiți peste tot, eu mai eram și foarte obosită, ceea ce mi-a amplificat sentimentele de tipul „acum ieșim de pe drum”, „acum ne lovește ăla” etc. La un moment dat, în fața noastră s-a băgat o dubă cu numere de Spania. De pe geamul pasagerului ieșea o mână neagră. Bineînțeles m-am grăbit să judec: sunt țiganii care se întorc în Spania, la furat. Și până ies din țară, își mai permit să facă depășiri periculoase, să nu respecte legea, că dup-aia, din Ungaria încolo, se dau amenzi serioase. Și ce-oi mai fi gândit eu cu mintea mea obosită și nervoasă.

La un moment dat, cei din față făceau semne cu farurile. Nu avea cum să fie poliție, pe furtuna aia – nu ar fi văzut nimic, oricum!, deci degeaba stăteau la pândă. O fi fost ceva accident, zic. Nu fusese accident, vântul și ploaia dărâmaseră un copac pe drum. Nu a lovit nici o mașină, din fericire, dar bloca traficul. Câțiva oameni cu inițiativă s-au dat jos din mașini, pe o vreme pe care nici să deschizi geamul ca să fumezi nu-ți venea, și-au unit forțele și au mutat copacul de pe drum.

În fața noastră, din duba cu numere de Spania pe care o judecasem aprig a coborât un țigan (n-are rost să mă ascund după deget, nu era nici bronzat, nici altfel, era un țigan român într-o mașină cu numere de Spania), i-a făcut lui Sebi un semn cu mâna, un fel de „scuze de deranj, șefu’, rezolv imediat”, și-a tras nădragii în sus și s-a pus de curățat drumul. Drumul pe care circulam cu toții, sau cel puțin încercam s-o facem.

Mi-au dat lacrimile. Respect, Omule! Și îți mulțumesc pentru că ne-ai curățat drumul.