Cum e să nu mai fumezi, după 15 ani de fumat

M-am apucat de fumat la 17 ani, fix de ziua mea, ca să ştiu cu precizie cât timp voi fi fumat. Încă de la prima ţigară am ştiut că va veni o vreme când voi calcula câţi ani am fumat şi că voi dori să renunţ la acest obicei.

Din aprilie 2014, când Sebi şi-a aruncat bricheta la gunoi şi a hotărât să se lase de fumat, am tot zis că e psihopat, că nu există să te laşi de fumat aşa, dintr-o dată, fără nici un „ajutor”. Dacă ar fi atât de simplu, toată lumea s-ar lăsa de fumat, nu? Plus că Sebi nici nu se prea gâdilă, deci am zis că fie e psihopat, fie e un robot foarte bine finisat, un extraterestru cu câteva bug-uri, printre care cel cu gâdilatul.

Eu am hotărât să mă las de fumat cam de prin 2009, când împlinisem deja 10 ani de fumat, dar… n-a fost să fie. Nu era momentul, nu am avut voinţă, naiba ştie ce-a fost. În aprilie, când s-a lăsat Sebi, mi-am zis că e clar timpul să mă las şi eu. Am stat într-o seară la filme fără să fumez, apoi dimineaţa mi-am făcut cafeaua şi deja tremuram. Căutam un motiv, oricare, pentru a-mi aprinde o ţigară. Şi l-am găsit repede. Motivul nu-l mai reţin, dar ştiu că atunci nu am fost în stare să mă las de fumat doar pentru că se lăsase jumătatea mea. 

Ce s-a schimbat din aprilie până în decembrie? Nimic deosebit. De Sf. Ştefan au venit la noi neamurile tatălui meu, pe care-l cheamă, evident, şi Ştefan. Am mâncat, am băut, ne-am veselit şi mai ales am fumat cu toţii până când pe mine a început să mă înţepe inima sau plămânii sau toate la un loc. M-am simţit rău şi mi-am zis că sunt prea tânără să mor de infarct sau ceva. Aşa că după ce au plecat neamurile, mi-am mai aprins o ţigară, am fumat-o pe jumătate şi aia a fost tot. Primisem impulsul care m-a determinat să renunţ la fumat.

M-a ajutat mult şi faptul că am avut multe zile libere în perioada aia, pentru că am fost mai mult ameţită de cap decât citavă. Adormeam pentru câte o oră, mă trezeam – eu, care nu pot dormi doar o oră şi nici nu pot adormi uşor -, noaptea dormeam doar patru-cinci ore şi mă trezeam fresh, deşi eu în mod normal dorm câte 8-9-10 ore ca lemnul, eram mereu ameţită de parcă aş fi băut ceva etc. Deci mi-a prins bine că am stat acasă şi mi-am putut vedea de ameţeala mea.

M-a inspirat vară-mea, care şi-a făcut un tatuaj în 26 decembrie, pe principiul „fă ce ai de făcut înainte de Revelion, nu de luni, nu de la întâi ianuarie”. Şi am ascultat-o: mai bine mă las de fumat acum, decât de la 1 ianuarie.

Apoi a venit Revelionul. La 3:30 eram deja muci, pentru că în loc să beau şi să fumez, am stat cu paharul de whiskey în mână şi am tot băut, câte-un pic-pic-pic, câte-un pic-pic-pic… până n-o mai rămas nimic! Când s-a lăsat Sebi de fumat, testul suprem a fost o noapte în club. S-a înarmat cu Skittles, gumă de mestecat şi ceva sticks-uri, iar la sfârşit s-a declarat mulţumit de faptul că nu fumase deloc. Eu după noaptea de Revelion nu m-am declarat nicicum, poate doar foarte mahmură!

Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, din 5 ianuarie m-am întors la muncă. Acolo era locul în care mă duceam ca să fumez, să beau cafea, să ronţăi prostii, să stau pe net şi să scriu pe blog şi să fac ziarul. În ordinea asta, da. A fost greu, mereu îmi venea să-mi aprind o ţigară, dar am reuşit să nu. Nici nu-mi luasem ţigări la mine, la ce bun, dacă eram deja nefumătoare?! A doua zi a fost la fel de grea, a treia la fel. Azi e deja a patra, până lunea viitoare am timp să mai scap de tentaţia de a-mi aprinde o ţigară.

Plus că, aşa cum a scris şi Sebi, e mai greu să scapi de reflexe decât de dependenţa de nicotină în sine. Dimineaţa, primul lucru pe care-l făceam era să îmi aprind o ţigară; dup-aia luam pastilele, dup-aia mergeam la baie şi apoi îmi căutam cafeaua ca un zombie. La prima cafea, fumam cel puţin cinci ţigări, aşa că acum m-am trezit că am prea mult timp – timpul în care aş fi fumat. Cafeaua nu o mai las să se răcească, pentru că nebăgând nimic pe lângă ea, o beau repede. Nu, n-am renunţat la cafea, deşi mi se părea că ăsta va fi cel mai greu lucru: să bei cafeaua fără ţigară. Iată că e greu, dar nu imposibil. Nimic nu-i imposibil.

Ştiu pe cineva care nu se lasă de fumat de teama constipaţiei. Cafeaua şi prima ţigară ajută, într-adevăr, tranzitul intestinal, dar să fim serioşi. Nu poţi rămâne constipat pe viaţă doar pentru că te-ai lăsat de fumat. Constipaţia, dacă „vine”, se duce după o vreme. La mine n-a fost cazul, mai ales că nu am renunţat la cafea [Doamne feri!!!].

Ca fumătoare, mă enervau la culme foştii fumători, actuali nefumători, care pledau pentru localuri în care să nu se mai fumeze. Adevărul e că nu ai cum să-i înţelegi decât după ce devii tu însuţi nefumător. Abia atunci realizezi cât de urât miros toate de la fum – haine, păr, piele, pereţi, tot. Abia după ce te laşi de fumat îţi dai seama cât e de naşpa să mănânci în miros de fum de ţigară, abia atunci apreciezi o încăpere în care nu se fumează.

Am petrecut multe ore în camera în care dormim şi ne uităm la filme, am „recuperat” multe seriale cu care rămăsesem în urmă, tocmai pentru că în bucătărie, acolo unde se mai fumează, e prea mult fum. Înainte mă mutasem acolo cu laptop cu tot, ca să pot fuma întruna. Acum mi-am dat seama că pot veni în cameră cu cana de cafea, că doar acum pot bea cafeaua oriunde, nu doar acolo unde se fumează.

De vreo două nopţi, visez că fumez. În ambele vise, Sebi s-a reapucat deja de fumat şi eu sunt dezamăgită de el, dar mai dezamăgită sunt de mine: realizez că m-am lăsat de fumat, dar fumez „numai ţigara asta”. O sting şi sunt dezgustată de mine. Şi mai vine şi Sebi care-mi spune că „e a opta ţigară, crezi că mai eşti nefumătoare?”.

Chiar aşa, dacă alcoolicii sunt consideraţi alcoolici şi după 10 ani în care nu au băut, nu suntem şi noi fumători care au reuşit să „stea curaţi” o lună, un an sau 10 ani?

Foto: Cigarette shadow, de pe Shutterstock