Luna trecută am sărbătorit patru ani [PATRU!!!] de când am luat cea mai îndrăzneaţă decizie din viaţa mea. Aveam 25 de ani şi trecuseră deja vreo 10 de când fredonam melodia asta ori de câte ori o auzeam pe Atomic, MTV sau MCM.
Pe vremea aia nu ascultai o melodie ca să-ţi satisfaci o „poftă” de moment; trebuia s-o ai pe casetă sau să ai incredibilul noroc ca ea să fie difuzată la radio sau la vreun post de televiziune. Acum nu trebuie decât să deschizi YouTube-ul sau player-ul de pe telefon sau iPod-ul sau MP3 player-ul sau… of, câte variante sunt acum!
Revenind la curajul de care am dat dovadă spunând „Da”… Credeţi că ştiam în ce „mă bag”? Nu. Aveam o vagă bănuială, dar în principiu mă temeam de căsătorie ca dracu’ de tămâie. Culmea e că nu aveam nici un motiv să mă tem, pentru că văzusem în părinţii mei cel mai frumos cuplu, care îşi rezolvă întotdeauna problemele prin comunicare şi care se iubesc. Uff, niciodată n-am ştiut cum să spun corect: un cuplu se iubeşte sau membrii cuplului se iubesc?
Cred că, de fapt, mă temeam că n-o să găsesc niciodată pe cineva care să mă iubească aşa cum se iubesc ai mei. Şi totuşi, am închis ochii şi-am făcut pasul înainte, neputând decât să sper că totul va fi bineee / mâinile în aer şi strigăăă!
Am greşit? N-am greşit, vorba aia. Am făcut bine că am avut încredere, pentru că şi acum, după atâţia ani [dragii babei…], eu şi Sebi ne înţelegem de minune, ne iubim şi ne respectăm aşa cum orice cuplu ar trebui să o facă. Ştiu că mă pot baza pe el şi el ştie că se poate baza pe mine şi ăsta este, zice el, cel mai important lucru. Eu nu pot decât să-i dau dreptate.
Îmi doresc să ne fie şi peste 40 de ani la fel de bine; mă gândesc că atunci o să fim doi boşorogi vizorişti, pensionari şi fericiţi. Sau cel puţin aşa sper.
Curajul de care am dat dovadă în 12 iulie 2008 mi-a schimbat viaţa şi, odată cu mine, şi pe a altora. Pe-a lui Sebi, în primul rând, dar şi pe ale părinţilor noştri, care au „câştigat” câte un „copil”.
Şi pentru că nu m-am apucat să scriu asta de capul meu, trebuie să vă mărturisesc că AVON m-a provocat să „dau din casă”, povestind despre un act de curaj care a determinat o schimbare majoră în viaţa mea sau a altcuiva. Actul meu de curaj a fost să mă căsătoresc şi să renunţ, odată cu statutul de „domnişoară”, la numele de familie care mi-a fost atât de drag. Da’ nu-mi pare rău.
AVON Connects a fost creat pentru AVON şi amicii lor, dar şi pentru a transpune în online cei 15 ani de când Avon leagă prietenii zi de zi. AVON Connects a împlinit 2 ani, timp în care peste 100.000 de persoane s-au înscris în comunitate. Pentru că femeile îşi doresc să fie iubite, informate, aranjate, să aibă o mulţime de prietene, să îşi schimbe garderoba des… Dar cel mai mult îşi doresc să se exprime. Cu curaj, despre orice.
Multi ani inainte!