Nu știu dacă e ceva în aer sau dacă, de când merg mai mult pe jos, interacționez sau mă intersectez cu mai mulți oameni decât înainte. Cert e că observ multe mame (sau mămici, cum își spun ele) care nu au timp, dar mai ales care nu au chef de copiii lor.
Copilul are nevoie de atenție, vrea să comunice, este mic și învață – tot ce știe el despre lume este ceea ce învață de la părinți. Iar dacă părinții nu au chef să-l învețe, acel copil va crește cu mari carențe, atât în ce privește afecțiunea, cât și cunoașterea.
Un copil care întreabă ceva și căruia i se răspunde cu Taci, Ți-am spus să fii cuminte sau Lasă-mă acum se obișnuiește să nu își deranjeze părintele și se transformă într-un adolescent introvertit și, mai târziu, într-un adult cu probleme emoționale. Nu râdeți, că nu-i de râs. Chiar deloc.
Văd, cum spuneam, foarte multe mame care nu din lipsa timpului,, ci din lipsă de chef își tratează copiii ca pe niște poveri. E greu – că l-am adus pe lume și m-am îngrășat („am luat nu știu câte kile în sarcină”), trebuie să îl hrănesc, să îl spăl și să mai am grijă și de casă… Nu zice nimeni că ar fi ușor, de asta unele dintre noi nu facem copii, că nu am fost toate făcute pentru motherhood. Dar dacă ți-ai asumat rolul de mamă, nu te transforma într-o tănțică blazată pe care o deranjează de la povești, telenovele și cafele propriul copil, dar nu o deranjează banii încasați lunar ca indemnizație pentru creșterea copilului.
Nu este nici o diferență între copiii abandonați de părinții care au plecat la muncă în străinătate și cei care cresc pe lângă niște părinți care nu-i bagă în seamă. Sunt copii-anexe, tratați ca niște piese de mobilier sau cel mult ca niște animale de companie, care nu au voie să întrebe, nu au voie să vorbească, nu au voie să strige, nu au voie să plângă. Ei trebuie să fie cuminți, să nu se murdărească, să nu transpire, să nu alerge, să nu se lovească (mâna sus cine-a luat bătaie pentru că s-a lovit în curte, la joacă).
La polul opus sunt copiii care mai au un pic și li se urcă părinților în cap, iar părinții, pentru că nu știu cum să procedeze, îi lasă. Așa e el, mai răzgâiat. Desigur, dacă așa l-ai învățat!
Concluzia mea, că nu vreau să mai lungesc articolul – cred că ați prins ideea – este că nu trebuie să facem cu toții copii, dar dacă i-am făcut, ar fi bine să ne asumăm responsabilitatea creșterii lor, iar asta include educat, vorbit cu ei, format și transmis un set de reguli și valori, hrănit, spălat, curățat, îngrijit.
Cred că nu ar trebui să judecăm atât de ușor părinții de pe stradă doar după secundele sau minutele acelea în care suntem noi de față. Așa judecam și eu înainte când vedeam un copil care se tăvălea prin supermarket și maică-sa era depășită de situație sau când vedeam părinți care nu le răspundeau copiilor la toate întrebările.
De când sunt și eu mamă am fost pusă în toate situațiile. Mi-a făcut crize copilul în supermarket fără ca eu să îl pot calma, l-am lăsat să se joace singur în parc și eu m-am dus la distanță pe bancă să îmi trag sufletul, îi spun să mă lase și să aibă răbdare 2 minute atunci când eu lucrez și el trage de mine că îi trebuie ceva, mă bucur și profit cât pot de mult de momentele în care putem ieși undeva doar noi doi, fără copil etc. Cine mă vedea în supermarket sigur gândea că am un copil obraznic. Sau cine mă vede cum mă bucur acum, că sunt bunicii la noi și mai putem ieși și noi seara pe undeva singuri, sigur ar crede că sunt o mamă denaturată și nu ar fi trebuit să fac copii :))
Doar că nu îmi pasă. Vreau să îmi văd copilul fericit, nu să obțin premiul de ”cea mai mișto mămică” și nici să mulțumesc pe toată lumea nu vreau.
Ai spus fix ceea ce gândeam eu in timp ce citeam articolul. Momentul in care decizi sa devii părinte nu te face automat părintele model, răbdător, grijuliu, responsabil. Înveți din mers să te adaptezi situației. Oricât de multa răbdare ai avea, ai nevoie să îți tragi și tu puțin sufletul, căci ești om. Sunt de acord că există oameni care nu a trebui să facă copii, oameni depășiți de situație, care nu acceptă nici macar un sfat pentru că ” e copilul meu și știu mai bine”…In fine, subiectul e mai amplu de atât.
A venit la fix articolul tau! Vecina mea, care a facut un copil pe la 20 de ani, necoapta la minte, ii paseaza copilul mamei ei in absolut fiecare zi! Uneori se intampla sa nu-l ia de la ea chiar si o saptamana, in conditiile in care locuieste la 2 strazi distanta. Vine, o vede pe fetita, sta cu ea, iar seara pleaca acasa si doarme linistita cu sotul, copilul ramanand la bunici.
Plus ca nu stie deloc sa se joace cu ea, sa o faca sa rada … e clar depasita de situatie. In opinia mea, a facut copilul doar pentru ca „asa trebuie odata ce te-ai maritat”.
Hmmm, asta cu copiii nu-i chiar simpla. Adica, in 80% din cazuri, pana pe la o varsta cand incepe sa priceapa reguli si chestii, e cam numai cu plansete si pisalogeala la copil si exasperare la parinti. Oricat de tare l-ai iubi si oricat de dorit e copilul si oricat de pregatit ai fi pentru a avea un copil, e normal sa te enervezi sau sa ii arunci tableta in brate, cand simti ca iti face creierul terci si vrei sa respiri. Sau cand se scoala sambata, la 7 dimineata si sare pe tine ca ii e foame, desi tu esti rupt in cur de somn si n-ai chef de el.
Eu sunt inconjurata de prieteni cu copii, acum si prietena mea cea mai buna urmeaza sa nasca, deci am ramas, oficial, singura din grup, fara copii. Si stiu cum e, ca petrec timp in preajma lor :)) Avem un prieten, care are un baiat. Deci are baietelul ala atata energie, de te face terci!!! Trancane pana iti amortesc urechile si creierul, de zici saru’ mana cand pune mana pe tableta si se joaca ceva :)))) Acum e in tabara, o saptamana, e taica-su in al 9’lea cer (il creste singur), deci da-ti seama, daca pe noi ne oboseste, ca stam cateva ore in preajma lui, d’apai pe un parinte singur, care vine obosit de la munca si trebuie sa stea de el. Si e un copil iubit, nu l-am vazut pe taica-su sa ridice o singura data vocea la el, sau sa il ameninte, sau sa il bata, oricat de enervant devine. Ca la 2 metri ai lui, ar fi de ajuns sa ii traga o palma si sa il potoleasca, cum ar face unii, dar nu. Discuta cu el, ii repeta de 100 de ori acelasi lucru si intr-un final pricepe. Dar dupa ce te-a obosit psihic inainte, bine de tot :))).
Dar, iti dau dreptate cu parintii care fac copii, doar pentru ca le impune societatea, pentru ca „Asa trebuie”. Iar ei nu-s pregatiti financiar si sufleteste pentru asta. Aici includ parintii care isi bat copiii, parintii care le scot ochii: „m-am sacrificat pentru tine, muncesc pentru tine, imi iau la gura pentru tine, etc”, de parca copilul a cerut sa fie adus pe lume, in mod expres, ca parintele sa isi ia de la gura pentru el.
Dar, na… copiii n-au nicio vina. Aia e, ne uitam si noi si invatam din greselile altora.