De ce nu-mi hrăniţi curiozitatea?

Eram în clasa a cincea, la Orăştie, şi mă împrietenisem cu Laura, colega mea de bancă şi cea care, timp de un an, mi-a fost cea mai bună prietenă. Eram încă prea mică pentru petreceri în pijamale sau vizite prelungite la domiciliu, aşa că tot timpul petrecut împreună era la şcoală, în clasa noastră experimentală [eram singurii bighidii] de la Liceul Aurel Vlaicu, pe holurile şcolii şi în curtea enormă a liceului. O singură dată m-au lăsat ai mei să-i fac o vizită, mai ales că Laura stătea departe de mine, pe o străduţă neasfaltată pe care n-aş mai şti să ajung acum. Nu era săracă şi nu stătea nici la periferie, pur şi simplu locuia pe o stradă neasfaltată.

Laura avea un frate mult mai mare, cred că avea vreo 19-20 de ani pe atunci. Noi aveam 12, deci fratele ei era de-a dreptul adult. Cum era de aşteptat, fratele mai mare avea mare grijă de Laura şi ea avea încredere în tot ce-i spunea el.

Într-o bună zi, Laura mi-a spus, cu o mină serioasă: „Să ştii că mi-a spus frate-miu ceva foarte, foarte interesant. Cică există un motiv foarte serios pentru care rapperii pot să poarte părul şi lung, nu doar scurt. Rockerii nu pot. Ei trebuie să aibă părul lung” – sau ceva de genul ăsta. Au trecut atâţia ani încât nici nu mai ştiu exact dacă rapperii sau rockerii nu pot purta părul lung sau scurt. Nici măcar nu mai contează. Am insistat să-mi spună de ce, iar Laura mi-a zis:

„Nu ştiu, nu a vrut să-mi zică nici mie. Cică doar când o să fiu mai mare o să-mi spună”.

Pfoai!!! Fructul oprit! Mama ei de vârstă! Uram să mi se spună că sunt prea mică să ştiu aia sau aialaltă şi că urma să le aflu pe toate când voi creşte mare. Şi uite cum m-a „lovit” prietena mea cea mai bună! Am fost ferm convinsă că ştia care-i treaba cu rockerii şi rapperii dar nu vroia să-mi spună şi m-a durut faptul că m-a minţit.

O altă întâmplare, tot cu Laura, tot în Orăştie. La cinematograf rula filmul „Hexina, mon amour”. Părea să fie o comedie, deşi ştiam – şi eu, şi Laura, şi Geanina, colega pe care am vrut s-o luăm cu noi la film – că „mon amour” înseamnă „iubirea mea” şi deci filmul trebuia să conţină şi ceva scene… interzise. Toate trei stăteam în aceeaşi bancă [v-am spus că era o clasă deosebită, nici băncile nu erau clasice, cu două locuri] şi eu cu Laura ne-am propus să ne împrietenim şi cu Geanina, care se simţea nebăgată în seamă. Aşa că am stabilit ca la sfârşitul săptămânii să mergem împreună la cinema. Ca să mergem la film, aveam nevoie de bani pentru bilete. De unde bani? De la părinţi, logic. Din păcate, casiera de la cinema era vecina mea de etaj. De etaj! Şi mama n-a trebuit decât s-o întrebe cum se numeşte filmul şi dacă-i potrivit pentru vârsta noastră, ca să afle că n-avem ce căuta la „Hexina, mon amour”.

Dacă aşteptaţi un happy-end la povestioara de mai sus, să ştiţi că n-are. Nu m-am dus la filmul ăla şi nu l-am văzut nici până acum. Atunci trebuia să-l văd…

Acum mă bucur că nu mi se mai ascunde aproape nimic. Dacă vreau să văd un film, îl văd, dacă vreau să citesc ceva, nu trebuie să ascund cartea într-o copertă colorată de manual, dar încă mă mai enervează să mi se spună: „Am o surpriză pentru tine, dar nu-ţi spun ce-i. Aşteaptă şase luni până la ziua ta şi o să vezi. Sper să-ţi placă”. Aşa face Dana, prietena mea cea mai bună. Ea e bine intenţionată, draga de ea, dar nu ştie ce traume am avut eu în copilărie [şi, între noi fie vorba, nici n-aş vrea să-i spun, că e licenţiată în psihologie şi cine ştie ce idei îi vin! Îmi citeşte blogul foarte rar, sper să sară peste articolul ăsta].