Mi-e greu să găsesc un titlu pentru acest articol despre urmările incendiului din clubul bucureștean Colectiv.

Orice titlu i-aș fi pus, după ce-l vor fi citit, câțiva dintre prietenii de pe Facebook îmi vor da unfriend și poate chiar block. Asta e, îmi asum acest risc.

Mă uit la ce se întâmplă în București și, nu știu de ce, am o strângere de inimă când mă gândesc la toți acei tineri frumoși, cum li s-a tot spus, deștepți și sinceri, care își petrec serile în frig, scandând, cerând o țară „ca afară”, strigând că vor „afară corupția din țară” (dar unde să se ducă ea, corupția?), că vor să nu mai moară prin cluburi, apoi cerând o nouă clasă politică, multe alte lucruri pe care era normal să le fi avut deja și nu să le cerem într-un protest cauzat de moartea unor oameni. 

Sper din tot sufletul să nu fiu înțeleasă greșit. Știu că oamenii care ies în stradă sunt bine inteționați, mai ales că dintre cei care au murit în Colectiv sunt prietenii celor care ies în stradă sau prieteni ai prietenilor lor. Era cât pe ce să știu și eu pe cineva din Colectiv, dar s-a răzgândit în ultima clipă și nu s-a mai dus la concert. Și totuși…

Am ieșit și eu într-una din primele seri, nu am strigat, am vrut doar să fiu acolo, să văd ce se întâmplă. Am aflat azi că dacă am fi ajuns în marș în fața primăriei, unul dintre oamenii primarului urma să îl bată pe Sebi. Nu am dovezi în sensul ăsta, doar cuvântul unui om, dar serios, cât de penal să fii încât nu doar să politizezi un astfel de protest, dar să îți pui oamenii să facă scandal și să le închidă cu pumnul gura celor care protestează împotriva clasei politice?!

Lucruri de genul ăsta mă fac să nu mai am încredere în grupuri de oameni, oricât de bine inteționați ar părea. Nu pot să fiu în mijlocul unor oameni care au ieșit să se roage pentru sufletele celor morți în incendiu, dar cumva, peste câteva zile, au ajuns să scandeze „UNIȚI SALVĂM TOATĂ ROMÂNIA!”. De la ce o salvați? Părerea mea despre cei care salvează diverse o știți – sunt oameni plătiți să scandeze, să organizeze, să devieze atenția de la alte probleme.

Înțeleg că și la București s-au întâmplat tot felul de diversiuni, că oamenii unor partide (unii zic că PNL, alții că PSD) i-ar fi plătit pe unii să agite spiritele într-o parte sau alta etc. Ba, auzisem că erau așteptați și suporterii unor echipe de fotbal – galeriile nu știu căror echipe. Nu zic, or fi rockeri și printre ei, dar ce nevoie era, la protestele pașnice, de niște oameni care sunt cunoscuți ca fiind agresivi și violenți?

Simt că protestele nu mai au nici o legătură cu morții din Colectiv. Și îmi pare rău să vă spun, că poate sunteți tineri și plini de speranță, dar eu nu cred că se va schimba mare lucru. Puterea nu e o insignă pe care ți-o dai jos când câștigă altcineva alegerile sau când nu te mai vor alegătorii. E un pic mai greu de-atât să scăpăm de toți politicienii. S-a mai discutat: pe cine punem în loc? Nu știm, dar să vină alții? Păi au mai fost, s-au rotit cadrele, sunt alții. Avem alt președinte acum, am ieșit în stradă pentru el, dar nu vă mai place, că s-a dus luciul de pe jucăria nouă.

La anul, în noiembrie, pentru ce mai ieșim în stradă?

Apoi, sâmbătă l-am văzut pe André Rieu, venit să plângă în fața clubului (pe bune) și să doneze bani și să anunțe că va dona toate sumele provenite din vânzarea DVD-urilor înregistrate la București, în vară, când a fost nebunie cu concertele sale sold out. Din nou, mi s-a strâns stomacul. Poate omul e sincer, dar atâtea PR stunts am văzut în viața mea, încât nu mai pot să cred că un om poate, pur și simplu, să fie atât de afectat de moartea unor necunoscuți. Și m-a zgâriat pe urechi în mod deosebit când l-am auzit spunând „I made a DVD…”. Și va scrie și un cântec în memoria victimelor de la Colectiv… Bine, mulțumim, dar mie mi se pare că a cerșit atenție. Sau poate e din cauză că am stat toată ziua cu televizorul pornit pe Digi24 și știrea a fost difuzată din oră în oră, toată ziua.

De Facebook nu mai zic nimic. Ba zic. Efectiv e plin de share-uri ale unor articole cu teorii ale conspirației, de anunțuri că a mai murit un om, de statusuri din stradă, de „sataniști” și bisericoși, de scrisori deschise, de articole cu mii de share-uri care nu spun nimic nou, de plângeri la adresa lui Klaus Iohannis (mai puteți? M-AȚI EXASPERAT și pe mine!). Cel mai mult mă enervează statusurile prin care suntem informați că dacă nu ieșim în stradă, înseamnă că nu ne pasă și ne merităm soarta. Și că am putea să mai reducem, naibii, din statusurile vesele, că totuși, au murit niște oameni.

Hai să vă spun ceva, și repet, sper să nu mi-o luați în nume de rău. Oameni mor în fiecare zi. Și mie mi-a murit o prietenă înainte de tragedia din Colectiv, dar doar pentru că a fost una singură, nu s-a declarat doliu național. Vă asigur că durerea mamei ei, rămasă singură după ce și soțul i-a murit tot în accident în urmă cu câțiva ani, e la fel de mare și de sfâșietoare ca a mamelor celor din clubul bucureștean. Nu spun că moartea celor 45 nu înseamnă nimic pentru mine. Chiar și fără să vreau aș fi citit despre prietenii voștri și vă mărturisesc că am plâns de multe ori, pentru că știu ce înseamnă să pierzi pe cineva.

Spun că nu ar trebui să fim cu toții tratați ca niște oameni fără suflet, ca niște insensibili care ar merita puși la zid și împușcați, doar pentru că nu ne sfâșiem hainele de durere. E dureroasă orice moarte accidentală, dar, de exemplu, pe vecinul meu de la 1 l-a afectat foarte puțin spre deloc tragedia din București. El are doi copii mari, care nu mai merg în cluburi, pentru că-s plecați la muncă prin străinătate, un alt băiat i-a murit înecat acum câțiva ani, nevasta i-a murit în urmă cu câteva luni după ani de chin (era oarbă și avea o grămadă de alte probleme de sănătate), iar el locuiește împreună cu fiul lui de 20 și ceva de ani care are o boală mintală gravă. Uneori îl aud pe tânăr urlând prin casă, dar bătrânul mereu găsește puterea să mai spună câte o glumă, deși a avut o viață pe care nu i-aș dori-o nici decât dușmanului meu.

Cineva (persoană importantă și respectată în mediul online) a pus un status prin care ne cerea să nu mergem în cluburi/baruri imediat după tragedie. L-am certat pe Sebi când s-a simțit atacat (deși era un status general, nu era DESPRE EL) și a ripostat spunând că nu putem să ne oprim cu toții viețile pentru o tragedie. S-a grăbit cu acele comentarii când era un moment de tăcut din gură, pentru că așa e el, gură bogată…

Dar acum, la mai bine de o săptămână de la tragedie – deși tragedie e în fiecare zi, pentru că acei copii continuă să moară pe capete… – îndrăznesc să deschid și eu gura. Iertați-mă, dar am o viață pe care nu o pot pune pe hold pentru lucruri care nu mă afectează în mod direct.

Nu-mi vorbiți despre CORUPȚIA care ucide. Dacă te simți nesigur în țara asta, nu te duci într-un club care poate nu are autorizație de funcționare. Dar noi suntem obișnuiți (oh, și cât de mult ne-am obișnuit!) să ne spunem că merge și așa, că doar nu o să ni se întâmple tocmai nouă ceva! Mă declar vinovată, am spus de SUTE, poate chiar de MII de ori lucrul ăsta, mi-am riscat viața de fiecare dată când m-am urcat într-un lift care troncănea și scârțâia pentru că mi-a fost lene să urc pe scări, am intrat în baruri amenajate în pivnițe prin Cluj, Timișoara, Iași și București, am urcat în mașini conduse de oameni care băuseră ceva (nu mult, și oricum X e șofer bun, asta îmi ziceam de fiecare dată), m-am lăsat împinsă de la spate de șoferi grăbiți și m-am grăbit și eu, deși nu eram sigură pe mine, în loc să le urez „Depășire plăcută”, în fine, am riscat de multe ori.

Pe cât posibil, încerc să învăț câte ceva din fiecare necaz care li se întâmplă altora. Oricum nu îi mai pot ajuta, măcar să mă ajut pe mine învățând o lecție de viață (asta o fi definiția egoismului?). Nu mă mai urc în mașină cu oricine, nu duc mai mult de patru pasageri, dar adevărul e că sunt atât de mică într-o lume atât de mare și cu atât de multe pericole, încât mă simt condusă de hazard. Dacă e să mor în accident, o să mor în accident și n-are nimeni cum să mă ajute. Nici cu rugăciuni, nici ieșind în stradă și strigând despre corupție.

Sunt alături de oamenii care au pierdut pe cineva drag în accidentul ăsta, dar vă rog, din suflet vă rog să nu mai încercați să mă învinovățiți pe mine de moartea lor. Sau de faptul că nu port doliu sau că nu ies în stradă. Fiecare are metodele sale de a trece peste o tragedie. Lăsați-ne să suferim în felul nostru.

În altă ordine de idei, la modul cel mai cinic, cred că acum toată țara a auzit de Goodbye to Gravity. Și pentru mine a fost prima dată când am auzit de această trupă și-mi pare rău, că tare bine mai sunau melodiile lor și membrii trupei se sting, unul câte unul.

Odihnească-se în pace.