Dimineţi cu arome greţoase

Atenţie: nu citiţi dacă vă ştiţi cu stomacul sensibil şi vreţi să mai luaţi micul dejun sau prânzul sau pe ambele! 

Am lucrat în multe locuri la viaţa mea şi am cunoscut mulţi oameni, care mai de care mai coloraţi. De departe, cel mai bine mi s-a întipărit în memorie amintirea unor dimineţi călduroase de vară, petrecute în şedinţă, într-un birou mic-mic, unde stăteam înghesuiţi câte 10 oameni.

Aveam o colegă care nu se jena să mănânce ceapă în fiecare dimineaţă, în special în dimineţile astea de vară, când ceapa verde era ieftină şi se găsea peste tot. Venea, apoi, în redacţie şi ne îmbucura pe toţi cu mirosul ăla greţos – şi mulţi eram înainte de cafea, deci era o adevărată îmbătare!

Dar să zicem că mirosul de ceapă semi digerată era suportabil, ba chiar de preferat, în comparaţie cu mirosul de „ceva mort” pe care îl emanau picioarele doamnei. Am încercat să-i găsesc scuze: era o mamă singură şi săracă, iar din salariul ei amărât trebuia să-şi plătească toate cheltuielile, deci nu-i mai rămâneau bani şi pentru o pereche de încălţări noi. Toată vara a purtat doar acea pereche de saboţi şi în fiecare dimineaţă se aşeza picior peste picior, cu un sabot împuţit coborând şi urcând ameninţător către nasurile noastre, ale celor aflaţi în suferinţă. Uneori se scuza pentru mirosul de ceapă care învăluia tot biroul [mai degrabă un cubicle-acvariu decât un birou în toată puterea cuvântului], dar scuzele ei nu ajutau la nimic; ba dimpotrivă, faptul că deschidea gura în plus ne făcea mai mult rău.

Eu nu pot să-i înţeleg pe oamenii ăştia. Eu mănânc ceapă doar atunci când ştiu că nu o să intru în contact cu alţii sau când am în frigider salată de vinete şi nu mă pot abţine. Dar niciodată înainte de o întâlnire cu oameni pe care ştiu că mirosul ăla ucigător îi va afecta, mai ales dacă sunt nişte străini. Şi-apoi, cum să te ţii mare doamnă, dar să nu te jenezi de faptul că îţi put picioarele?!