Era să fim trei

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu articolul ăsta. Nu vreau să pară că cerșesc milă, de-aia am ales să închid comentariile la această postare. Nu vreau cuvinte de consolare, în principiu nu vreau nimic, doar să nu mai fiu singură cu gândurile mele și să nu mai simt că o să-mi explodeze capul. De-asta mi-am făcut blog, de fapt, și pentru că sus e scris numele meu și sub el scrie „blog my mind”, cred că e în regulă să actually blog my mind.

Nu e ușor. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp și aș pocni-o pe tipa care mi-a spus că toate trecem prin asta, de parcă pierderea unei sarcini ar fi așa, ca și cum ți-ai rupe o pereche de blugi care îți veneau bine. Nu știu dacă toate trecem prin asta – sper, totuși, să nu! -, dar știu sigur că nu e ușor și că trebuie să fii o persoană fără suflet să nu simți nimic, sufletește, în momentul în care se rupe, efectiv, ceva din tine. Sufletește, că fizic…

Din fericire [câtă fericire poate fi în contextul ăsta], de data asta am avut parte de o doctoriță care s-a purtat impecabil, care m-a încurajat atunci când ecograful părea să arate numai vești bune, dar care a încercat, apoi, să-mi ridice moralul, când ecograful nu mai arăta vești bune. Dr. Melinda Mitranovici este primul medic ginecolog care merită tot respectul meu pentru ceea ce face.

Am zis „de data asta”. Am mai trecut o dată prin asta. Nu e mai ușor a doua oară. Dar măcar a doua oară am nimerit la un medic care își face meseria cu dăruire, nu cu ochii pe portofelul pacientului, așa cum s-a întâmplat prima oară. Atunci eram tânără și naivă, nu am știut că trebuie să-i dau bani medicului Corneliu Muntean, drept pentru care, deși sarcina se oprise din evoluție, m-a ținut mai bine de o săptămână internată în spital, până când s-a declanșat avortul spontan și medicul care era de gardă m-a scăpat, în sfârșit, de fătul care stătea, mort, în mine de multe zile. Nu am avut atunci parte de nici un fel de îngrijire, nu mi-a fost recomandat nici un fel de tratament, copilul ăla, deși dorit, nu a avut, săracul, aproape nici o șansă să vină pe lume.

Mi-s braţele pline de vânătăi, de la cât sânge mi-a fost recoltat pentru analize. Măcar de-ar fi ieşit toate bune…

Mi-e sufletul tot vânăt, dar măcar nu am mai trecut prin trauma unui chiuretaj făcut „pe viu”. Doctoriţa mea mi-a făcut anestezie generală, aşa că m-au adormit cu picioarele în sus şi m-am trezit ca după un vis foarte ciudat.

A fost prima mea anestezie generală şi trebuie să notez că am trăit nişte senzaţii tare ciudate. În prima fază, timpul s-a oprit, cam ca atunci când mă uit la un film cu GOM Player şi hardul extern se opreşte pentru o secundă sau două. Imaginea îngheaţă, ca apoi să îşi revină şi să văd câteva secunde din film pe repede-înainte. Aşa îmi amintesc şi mutarea mea dintr-un salon în altul, de pe pat pe targă şi apoi pe patul din salon, cearşaful care cred că s-a rupt – deşi nu pot fi sigură de asta – şi faptul că am zis că-i ajut eu pe cei care trebuiau să mă mute de pe targă pe pat, şi cred că i-am ajutat făcând un salt [de pe targă pe pat]. Nu pot fi sigură dacă mi s-a părut sau a fost realitate. Toate astea s-au întâmplat, în mintea mea, în doar câteva secunde, pe repede-înainte, ca într-un film pe care îl derulezi.

Apoi am deschis ochii, mi-am dat seama că o să uit „visul” din care tocmai fusesem trezită şi am încercat din răsputeri să reţin fiecare senzaţie, fiecare clipă, pentru că nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva. Şi apoi a început durerea.

Nu ştiu când o să dispară.

___________________________________________________________

M-a supărat foarte tare, în perioada asta, o persoană la care am ţinut mult şi pe care am respectat-o, pentru că ştiind în ce situaţie mă aflu, m-a bănuit de intrigi şi „acte de curaj prostesc” de care nu aveam nici chef şi nici timp sau răbdare. Pur şi simplu, mi-a pus în cârcă o chestie gravă, iar lucrul ăsta nu m-a ajutat deloc. Nu, nu învinovăţesc pe nimeni de ceea ce mi s-a întâmplat, dar dacă a fost un cumul de factori care a dus la rezultatul ăsta, supărarea cauzată de persoana asta a fost şi ea unul dintre factori. Nu că ar mai conta acum…

Pe de altă parte, când am anunţat pe Facebook, fără să anunţ ceva, de fapt, am fost copleşită de numărul de mesaje pe care le-am primit de la voi, dragii mei prieteni cărora vă pasă de mine. Chiar nu mă aşteptam la atâtea mesaje. Îmi pare rău că nu am avut puterea şi nici dispoziţia să vă răspund tuturor, dar acum sper că înţelegeţi de ce.

PS Nu o să mă supăr dacă dați click pe butonul de Like de sub text, nu e ca și cum ați aprecia ceea ce mi s-a întâmplat; știu că ar fi fost mai potrivit un buton de Recommend, dar astea-s detalii administrative de care nu am chef acum. Dați like, nu dați like, whatever. Eu vă mulțumesc că ați fost alături de mine. Și nu am nevoie de mai multe vorbe bune, orice mi-ați spune nu va face să treacă durerea mai repede. Timpul o să le vindece pe toate. Să fiți iubiți.

Foto: Medical supplies, de la Shutterstock