Gina e o femelă de Jack Russel pe care am întâlnit-o în primăvara anului trecut, când am fost în Italia la prietena mea, Alina. Este cel mai bucuros câine pe care l-am văzut vreodată, e suficient să te uiţi în direcţia ei şi face pe ea de fericire că i-ai dat atenţie. Dacă o iei în braţe sau o mângâi, deja e în culmea fericirii. În perioada aia, ceilalţi doi câini ai familiei aveau pui mici, o grămadă de pui mici şi frumoşi, pe care bineînţeles că toată lumea îi lua în braţe şi-i băga în seamă şi-i lăsa în casă.
Gina simţea că-i rost de afecţiune şi se băga în seamă, când auzea cuvintele prietenoase rostite de stăpână avea impresia că i se cuvin ei şi intra în casă, călare peste puiuţi, ca să primească o mângâiere. Numai că stăpâna o certa: „Esci, Gina, esci!”, adică „Ieşi, Gina!”.
I-am spus atunci că ea sigur crede că o cheamă Esci Gina, nu doar Gina, pentru că tot timpul aşa o striga… pentru că ea tot timpul voia să intre în casă şi să fie mai iubită decât puiuţii ăia de câteva săptămâni!
Acum, Esci Gina a fătat, are şi ea nişte puiuţi şi sunt curioasă dacă mai cerşeşte iubire sau acum înţelege că puii ei au prioritate şi la sentimente.