Faceţi cunoştinţă cu piticii mei [1]

…piticii mei de pe creier, adică.

Astăzi, vi-l prezint pe piticul responsabil cu pixurile. Să-i zicem Pixulescu. Deşi se pare că piticul cu pricina exista pe creierul meu încă din fragedă pruncie, el nu şi-a făcut cu adevărat simţită prezenţa decât relativ recent, adică de vreo patru, cinci ani.

De ce spun că îl aveam din copilărie? Păi, îmi povesteşte mama că umblam prin casă cu un caiet sub braţ şi cu mâinile pline de pixuri şi creioane. Şi coloram, scriam şi mâzgăleam în draci.

Multă vreme, Pixulescu şi-a văzut de ale lui şi m-a lăsat în pace, ca să revină în forţă în urmă cu câţiva ani, când începuseră să apară şi pe la noi pixuri colorate, cu modele diverse [pixurile „Atlas”, care costau cam 1.000-2.000 de lei, mi-au plăcut pentru că scriau mişto şi se pare că o vreme m-a interesat doar aspectul ăsta, nu şi felul cum arătau instrumentele de scris].

La scurt timp după terminarea liceului [acum mă zgârii pe ochi că n-am avut pasiunea asta pe-atunci, pentru că realizez că din 30 de colegi, măcar unul o fi avut pixuri faine, numai bune de furat], m-am angajat. Într-o redacţie de ziar, unde lucrau ziarişti, adică oameni care primeau, pe la conferinţele de presă la care mergeau, pixuri personalizate. Colorate, inscripţionate, ce mai, o nebunie! Şi-a început Pixulescu să dea din picioare; trebuia să am multe pixuri, toate pixurile! Cu unii colegi mi-a mers, alţii ţineau la ele şi eram nevoită să le fur.

M-am „plimbat”, apoi, prin mai toate redacţiile de ziare din Deva şi am adunat câteva sute de pixuri de toate „naţiile”, modelele şi culorile posibile. S-au adunat, până la urmă, vreo 500 de pixuri [give or take, nu mai ştiu sigur câte am].

Ce se vede în poza de mai sus e doar o parte din colecţia mea de pixuri. Pixurile „domnoase”, metalice, cu valoare sentimentală [normal că am şi aşa ceva!] sunt prin alte cutii. În general, nu prea cumpăr pixuri, pentru că le fur de la prieteni şi colegi, care-au ajuns să găsească scuze din cele mai variate ca să scape de mine şi Pixulescu. Mulţi folosesc scuza asta: „E singurul meu pix şi dacă ţi-l dau, nu mai am cu ce scrie”, dar de obicei am la mine pixuri „naşpa” pe care le ofer la schimb, însă unii, mai inventivi, motivează că pixul pe care-l vreau eu e cadou de la soţ/soţie/iubit/iubită şi nu mi-l pot da.

Persoanele care mă cunosc de puţin timp, atunci când află despre pasiunea mea, îmi promit că-mi vor strânge [multe] pixuri, însă până acum, un singur amic mi-a adus o pungă plină cu pixuri de tot felul. Aşa că de-acum nu mai aveţi nici o „scuză”: ca să mă cunoaşteţi cu adevărat, trebuie să-mi citiţi blogul, iar dacă-mi citiţi blogul veţi afla despre Pixulescu pasiunea şi, implicit, colecţia mea de pixuri. Şi, dacă mă iubiţi, lăsaţi pixurile să vină la mine!!!

Unul dintre cele mai valoroase pixuri din colecţia mea este un Parker negru, pe care l-am primit de la Riyad, un fost prieten. Locuia în Arabia Saudită şi a mers într-un week-end în Dubai. Întors acasă, la doar câţiva kilometri de Riyadh, capitala Arabiei Saudite, omul a realizat că-şi uitase pixul în hotelul din Dubai. Şi s-a întors după el [distanţa Riyadh – Dubai nu e tocmai scurtă]. Un pix cu o asemenea poveste nu putea să nu facă parte din colecţia mea, nu?

Recent, plimbându-mă prin Diverta, am găsit nişte linere cu o formă tare interesantă, aşa că am făcut cea mai „mare” investiţie de când colecţionez pixuri: am dat 24 de lei pe un pix.. roz! Da’ e frumos tare, zău că nu-mi pare rău!

Pixulescu vă mulţumeşte că aţi citit această postare şi vă roagă, pe această cale, să nu fiţi egoişti şi să lăsaţi pixurile să vină la mine! Eu le păstrez şi peste cinci ani ele vor fi în „stare de funcţionare”, pe voi v-a ţinut vreun pix cinci ani?