Mie-mi place să fiu adult

Suna mai bine „I love being an adult”, dar dacă asta avem, cu asta defilăm. Chiar îmi place că pot face tot ce vreau, atunci când vreau, aşa cum vreau eu. Ce-i drept, eu sunt un caz special – nu trebuie să mă trezesc în fiecare zi cu noaptea-n cap, nu trebuie să merg la un serviciu pe care-l urăsc, nu trebuie să fac chestii care nu-mi plac doar pentru că aşa mi-au spus şefii.

Mi-am ales un job care-mi place, unde îmi pot face singură programul. Lucrez cu oameni care îmi plac, cu care mă înţeleg bine, am un şef care a înţeles că sunt bună la ceea ce fac şi nu am nevoie de îndrumări speciale şi sfaturi inutile, aşa că poate să plece liniştit în concediu, că îi pot ţine locul – nu pentru mult timp, totuşi.

Am două cutii de îngheţată în congelator, cred că una e de vara trecută şi cealaltă de câteva luni. Şi tot de câteva luni, cam de pe vremea când mă plângeam că nu mai vine odată primăvara, mă gândesc să „dau atacul” la îngheţată. Numai că uit. Seara mă apucă toate poftele culinare posibile şi imposibile, aş fi în stare să mă apuc de gătit doar ca să-mi satisfac poftele. De cele mai multe ori, rezist eroic, promiţându-mi că dimineaţa voi da atacul la frigider. 

Şi vine dimineaţa* – după ce merg la baie, mă întorc la espressorul din bucătărie ca un zombie, cu mâinile întinse în faţă, căutând licoarea vieţii, cafeaua. Lângă prima cafea merge bine o ţigară, apoi încă una şi încă una. Beau şi multă apă, că întotdeauna mi-e sete când mă trezesc, şi s-au dus naibii toate poftele. Deschid frigiderul doar pentru a scoate laptele pe care urmează să-l pun în cafea şi dacă, doamne feri, mă izbeşte vreun miros de mâncare, mi se întoarce stomacul pe dos. Până la urmă, reuşesc să mănânc micul dejun, dar niciodată cu pofta cu care aş înfuleca orice mâncăruri, oricât de greţoase, seara.

Ei bine, zilele trecute mi-am amintit de îngheţata din congelator înainte de a lua micul dejun. Aşa că am mâncat îngheţată la micul dejun. Mi-am stricat pofta de mâncare? Avea şi Seinfeld un comentariu pe tema asta: ca adult, ştiu că dacă îmi stric complet pofta de mâncare, va veni o altă poftă de mâncare. Dacă vreau să mănânc o prăjiturică, mănânc o prăjiturică. Uneori o sun pe mama doar ca să-i spun că mi-am stricat pofta de mâncare. Cu prăjiturele.

Sunt micile lucruri care contează. Mie îmi place să fiu adult. Nu-mi place când vin facturile, chestie care mă deprimă aproape în fiecare lună. Nu-mi place că deşi pot mânca orice, oricând, există un băiat bun pe umărul stâng care-mi atrage atenţia că „orice” nu e sănătos, că zahărul, grăsimile, prăjelile, sucurile acidulate îmi fac rău şi că or fi ele bune, dar, vorba americanului, a second on the lips, forever on the hips!

Şi totuşi, nu m-aş întoarce la viaţa fără griji pe care o aveam în copilărie. Îmi amintesc că mă studiam în oglindă şi muream de curiozitate să ştiu cum voi arăta când voi fi mare, pentru că o auzisem eu pe bunică-mea vorbind cu cineva că un copil, chiar dacă-i urât, ar putea fi frumos când creşte mare. Sigur vorbeau despre copilul urât al cuiva, dar eu mă gândeam la mine – dacă nu voi fi un om mare frumos? Din punctul ăsta de vedere, m-am liniştit. Natura a fost de treabă, mi-a dat o faţă mai mult decât agreabilă, zică cine ce-o vrea. :D

O altă problemă a copilului Denisa era viitorul. Domn’e, toată lumea voia să ştie ce vreau să mă fac când o să cresc mare. Şi eu aş fi vrut să ştiu, de-asta eram mereu pusă în încurcătură când mi se punea întrebarea asta. Ce vreau să fiu? Profesiile consacrate nu mă atrăgeau deloc, nu înţelegeam de ce mi se tot inocula ideea de a ajunge „doctoriţă” [una dintre bunici zice că la un moment dat cedasem şi le spuneam ce voiau să audă, că vreau să mă fac doctoriţă, dar să fim serioşi, NU mi-am dorit asta niciodată], nu mă vedeam nici profesoară, ca naşii mei, nici altceva. Pur şi simplu, mereu am lăsat timpul să le rezolve pe toate, inclusiv dilema cu privire la ce urma să fiu când voi creşte mare.

Am înţeles, mai târziu, că nu aş fi avut cum să-mi doresc să fiu bloggeriţă sau desktop publisher, pentru că pe vremea când mi se puneau întrebările astea nici nu ştiam ce-i ăla computer.

* – dimineaţa, adică atunci când mă trezesc eu. Nu importă că unii oameni sunt deja sătui de muncă la ora aia, pentru mine tot dimineaţă e şi chiar dacă mă trezesc la ora 15, tot trebuie să beau cafeaua de dimineaţă.

sursa foto