Iar au întârziat americanii!

scris de Ciprian Iancu

România este o ţară aproape necunoscută pentru americani. Unul din 1.000 de americani simpli ar şti să arate pe hartă unde e România. Păstrând proporţia, unul din 1000 de angajaţi ai administraţiei americane cred că ştiu cu adevărat care sunt problemele majore actuale ale României.

Când s-a format ţărişoara noastră „dodoloaţă”, americanii nu erau încă o putere mondială. Şi-au asumat acest statut abia după ce l-au lăsat pe Hitler să devasteze Europa şi, vreme de vreo doi ani, au ignorat solicitările disperate de ajutor militar (nu doar material) ale premierului britanic Winston Curchill. A fost nevoie de evenimentul numit Pearl Harbour ca americanii să iasă din inerţie. Apoi, preventiv, s-au transformat în jandarm mondial.

În 1945, britanicii şi americanii au preferat Grecia în locul României. Aşa ne-am trezit noi cu ruşii pe cap. Ţară relativ mică, popor în formare… Au fost însă români care au sperat şi au aşteptat ani buni venirea americanilor. Câteva sute dintre ei, aşa-zişii partizani, au murit bătuţi prin temniţe, ori împuşcaţi de securiştiprin munţi, aşteptându-i pe americani, în speranţa că yankeii, dacă vor veni, nu-i vor sili să renunţe la pământurile lor. 

În 1989 am crezut, din nou, că vor veni americanii, dar şi-au amânat, din nou, „desantul” după mineriadele dorite de Iliescu (şi, spun unii, facilitate de trenurile lui Băsescu). Ba chiar au impus în 1990, oarecum pe bună dreptate, un embargo diplomatic extrem de dăunător unei ţări abia scăpate, cel puţin oficial, de jugul comunismului. Imaginea lui Bill Clinton în centrul Bucureştiului anului 1997 este doar floarea cu care nu s-a făcut primăvară. La fel şi cea a lui Bush junior, ceva mai târziu, prin 2002 parcă, mai ales că Occidentul începea un nou război mondial, cel cu terorismul, iar orice aliat, indiferent cât de important, era şi este util.

După căderea Cortinei de Fier, vreme de 10 ani, Rusia lui Boris Elţîn, măcinată de probleme interne, s-a rezumat la atitudini timid manifestate în ce priveşte Europa Centrală şi de Sud-Est, inclusiv România. În acelaşi interval, chinezii au tăcut şi au făcut, ajungând în elita economiilor lumii. Americanii au ignorat însă zona noastră, preocupaţi de Osama bin Laden şi, în general, de zonele care le asigură lor perpetuarea obsesiei pentru autoturisme cu motoare ce consumă mai mult decât un autobuz european. Nu au ezitat însă să ne trimită pe cap toate efectele inconştienţei şi lăcomiei lor concentrată simbolic dar şi practic pe Wall-Street. Le simţim din plin din 2009 încoace şi, pare-se, le vom mai simţi ani buni de-acum încolo.

În asemenea condiţii şi după atâtea întârzieri, să te superi pe români că nu-i mai consideră pe americani drept un model de cinste, onestitate şi bune intenţii? Să te superi pe români că îşi caută soluţii economice nu doar peste Atlantic, ci şi în Est? Nu am cultură diplomatică, aşa că nu pot comenta atitudinea lui Ponta în cazul vizitei subsecretarului de stat Victoria Nuland. Totuşi, programată de mai multă vreme sau nu, vizita doamnei Nuland vine la săptămâni bune după ce România a primit vizita premierului Chinei.

De la nivelul simplului receptor de informaţie transmisă pe canalele media româneşti, lucrurile arată simplu: intenţionat sau nu, americanii dau impresia că iar s-au trezit cam târziu, când a venit vorba de România. Ce mi se pare, însă, cu adevărat trist este faptul că avem nevoie de unii sau alţii, din Vest sau din Est, să vină să ne înveţe cum să ne facem treaba. Parcă am ştiut asta, odată, pe vremuri, cu câţiva ani înainte să apară comuniştii!

sursa foto