Interviu pe Facebook cu Dan Terteci, despre acţiunea „Premianţii fără premii”

Denisa Bârgău: Noa bună seara, domnu Terteci. Este ora 17, începem?
[vă rog în p*m să scrieţi cu diacritice]

Dan Terteci: No… Bună seara. Să începem.

D.B.: Pentru persoanele care nu-s din localitate şi nu ştiu ce este acţiunea/campania „Premianţii fără premii”, încercăm o definiţie? Ce este, o campanie, o acţiune civică, o ce?

D.T.: Cred că este câte puţin din fiecare şi se transformă într-o propunere de mod de viaţă.

D.B.: Şi totuşi, o definiţie? Că nu vreau să-mi bag cititorii în ceaţă de la bun început. Ce se întâmplă? Cum se întâmplă? Alegeţi [cum?] un om pe care, sâmbăta, îl aduceţi în centrul Devei şi îl premiaţi cu aplauze şi cu recunoaştere publică. Cum îl alegeţi? Cine vine cu propunerile? Unde-i găsiţi pe toţi acei oameni frumoşi pe care îi „premiaţi” fără să le daţi, efectiv, vreun premiu?
Cred că fac eu ceva greşit, pentru că am văzut alte interviuri şi intervievatul vorbeşte/scrie mai mult decât cel care pune întrebările. 

D.T.: Eu speram să-i îndrumi către pagina „Premianţii fără premii”. Este o campanie desfăşurată prin acţiuni civice şi îşi propune să scoată lumea în stradă. Un miting, dacă vrei. Ineditul constă în faptul că spaţiul public găzduieşte de această dată emoţii, vibraţii şi oameni valoroşi. Oamenii sunt invitaţi în centrul Devei pentru a cunoaşte oameni care reprezintă modele pentru ceilalţi, modele prin ceea ce au făcut, prin ceea ce fac sau prin ceea ce promit să facă, iar aici mă refer la tinerii care par să aibă un destin frumos şi util.
Cred că dacă ai avea răbdare… ar merge mai bine.

D.B.: Vi s-a întâmplat să invitaţi pe cineva ca să fie premiat şi să nu vrea să vină?

D.T.: Uşurel, pentru că nu am răspuns la toate întrebările.

D.B.: OK, aştept.

D.T.: Îi alegem din presă, din lume, din discuţiile cu oamenii, din propunerile care ne sosesc. Cred, totuşi, că oamenii sunt premiaţi efectiv. Recunoaşterea publică a meritelor unui om de către oameni care ies din case special pentru asta cred că e un premiu consistent. Îndrăznesc un răspuns printr-o întrebare: cât ar costa ca un om să fie recunoscut de întreaga societate? Nu cred că se poate cuantifica, pentru că dacă ar fi fost aşa, am fi aflat. Sunt mulţi oameni cu bani şi fără caracter care ar fi cumpărat şi asta. Ultimul premiant, Avel Ritişan, a spus următorul lucru, după premiere: „Mai bine aşa, decât 100.000 de lei”. Cred că ţi-ar fi plăcut să vezi un bărbat cu ochii scăldaţi în lacrimi de fericire. 

D.B.: Da, promit să vin şi eu o dată, să văd treaba asta cu ochii mei.

D.T.: Sunt ferm convins că ai fi venit de mult, dacă îţi permitea programul. Până acum nu am avut niciun premiant care să nu vrea să vină, eventual să amânăm data evenimentului din cauză sau datorită (funcţie de imprejurări) programului acestuia.

D.B.: „Programul”… e prea devreme pentru mine. Ştii că eu sunt pasăre de noapte, dar asta nu-i o scuză. Adevărul e că mi s-a părut că sunteţi deja un grup închegat şi m-aş fi simţit în plus pe lângă voi, cei care faceţi „Premianţii fără premii” să se întâmple în fiecare săptămână, indiferent de vreme.
Până acum, v-a abordat vreo firmă care să vrea să se asocieze cu voi, să-şi pună numele alături de voi? Dacă s-ar întâmpla asta, v-ar deranja?

D.T.: E greu de luptat cu prejudecăţile. La acest eveniment nu există un grup închegat. Grupul se consolidează de la o ediţie la alta. Şi ar trebui să spun că diploma o dau oamenii prezenţi acolo, ei semnează pe diplomă şi o încarcă cu autoritate.

D.B.: Întreb pentru că ştiu că sunt firme care au buget de CSR [corporate social responsibility] pe care îl pot redirecţiona către acţiunea voastră. Dar cum voi nu aveţi nevoie de fonduri pentru premii [decât „fond sufletesc”, dacă pot să zic aşa], aţi avea nevoie de bani sau de susţinerea unei companii?

D.T.: Nu m-a abordat nimeni. Nici nu am căutat. Dacă acest proiect va fi unul viabil şi valoros, probabil că va atrage atenţia cuiva. O discuţie este întotdeauna constructivă, ceea ce nu înseamnă că e obligatoriu să se materializeze şi o colaborare.
Există cheltuieli şi aici, e drept că minime. Până acum au fost suportate din fonduri proprii din salariile unora sau altora. Între timp par să se arate mai mulţi oameni dornici să ajute acest proiect.

D.B.: Cine a iniţiat, efectiv, campania/proiectul? Eu am aflat de el de la tine, dar cine a zis: „Băi, hai să facem treaba asta!” şi când? Am impresia că sunteţi cam aceiaşi oameni care mergeţi duminica la plimbare prin parcul dendrologic din Simeria, mă înşel?

D.T.: EU. Nu suntem aceiaşi. Uneori suntem mai mulţi, alteori mai puţini. Important este că începe să aibă caracter de fenomen.

D.B.: Am discutat, la un moment dat, cu o companie mare care are un punct de lucru în judeţul Hunedoara şi ai cărei reprezentanţi ne-au spus că îşi doresc să facă o acţiune asemănătoare. Le-am spus atunci că există deja o campanie şi că ar putea să se asocieze cu voi, dar că nu ştiu dacă sunteţi dispuşi să alăturaţi numele unui „SRL” campaniei ăsteia. Să înţeleg că nu te-ar deranja dacă i-aş trimite la tine?

D.T.: Nu mă deranjează absolut deloc. Trebuie să existe o discuţie. Atâta vreme cât obiectivele noastre rămân cel puţin intacte, dacă nu potenţate, nu văd niciun impediment în nicio colaborare. Ideea este de a le spune oamenilor valoroşi că nu sunt singuri, că îi vedem, că nouă, beneficiarii muncii, inteligenţei, curajului, caracterelor lor, ne pasă şi le mulţumim pentru ceea ce fac pentru noi. Spune un jurnalist destul de sceptic, prezent la una dintre ediţiile anterioare ale evenimentului, că dacă ar face el o faptă bună ar prefera să fie premiat în piaţa publică de semenii săi decât de autorităţi.

D.B.: Apropo, autorităţile nu au încercat să se alăture campaniei voastre, pentru un plus de „awareness”? Ştim amândoi cât de mult le place să se bage în seamă, mai ales când e vorba despre acţiuni de genul ăsta, unde nu trebuie să facă nimic altceva decât să apară şi să primească aplauzele care nici măcar nu le sunt adresate.

D.T.: Nu am simţit nicio presiune din partea asta. Dimpotrivă. Am obţinut de la primărie avizul pentru organizarea adunării publice, chiar dacă aceasta nu se încadrează în categoria celor care necesită aprobare în acest sens. Am făcut-o pentru ca oamenii să vină fără teama că o să-i întrebe cineva ce caută acolo. Apoi, prezenţa autorităţii, a politicianului, în piaţă nu poate fi împiedicată. Personal, nu îmi doresc asta. La eveniment poate participa absolut oricine în calitate de preţuitor al omului premiat în sâmbăta respectivă. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată, fapt pe care l-am spus răspicat, acest eveniment nu va fi niciodată o tribună politică sau electorală, nu va îndemna pe nimeni să voteze pe cineva, fapt care pare să ne asigure un climat destul de liniştit. Nu au dat năvală să stea în mulţime, la coadă, să felicite un om care munceşte pentru România, un om care face cinste ţării lui. Deci, nu!
Dacă o să fie prezenţi în masă politicienii, pentru a mulţumi românilor valoroşi, atunci o să mă simt într-o societate aflată pe drumul cel bun.

D.B.: Cine are ultimul cuvânt în alegerea premiantului?
D.T.: Eu.

D.B.: Cât timp va continua campania asta? Până se termină premianţii sau veţi lua o pauză vreodată? Ce se întâmplă când vrei să pleci în concediu?
D.T.: Nu ştiu. Până când nu vor mai veni oamenii în piaţă, până când voi putea. Premianţii nu se termină niciodată. Fiecare om merită să fie premiat.

D.B.: Am văzut că aveţi şi un logo, te-ai gândit să faci la un moment dat un album cu toţi premianţii pe care să li-l oferi cadou lor şi/sau celor care vin în piaţă? Sau logo-ul e doar ca să nu fie „goală” pagina de Facebook – în sensul că să aveţi ceva profi la poza de profil?

D.T.: Probabil că se va termina atunci când evenimentul se va desfăşura la fiecare scară de bloc şi oamenii se vor felicita pentru lucrurile bune săvârşite în folosul celorlalţi.

D.B.: Încurajezi, deci, preluarea ideii? Dacă mâine afli că orăştienii sau albaiulienii au făcut acelaşi lucru şi ţi-au „furat” logo-ul, cum reacţionezi?

D.T.: Nu. Logo-ul este materializat într-o insignă pe care o oferim premiantului pentru a-l recunoaşte mai bine pe stradă. Să-l oprim şi să-i mai spunem o vorbă bună. Încurajez ideea de a căuta în jur valori, oameni cărora să le mulţumim şi în afara unui cadru organizatoric. Cât priveşte „furtul”, trebuie să spun că există o solicitare la OSIM pentru protejarea acestei denumiri şi a logo-ului. Am început aceste demersuri pentru a evita denaturarea campaniei şi virarea ei către politic sau mercantilism.

D.B.: Bună idee! Şi atunci, întreb din nou, dacă oamenii din alte oraşe vor să preia acţiunea, cum trebuie să procedeze? Vinzi franciza, împrumuţi logo-ul sau mai bine să-şi stoarcă şi ei creierii şi să găsească un alt nume pentru o campanie similară?
Poate că povestea ta îi va inspira pe cititorii mei din alte oraşe. Ce ar trebui ei să facă dacă vor să preia ideea?

D.T.: Nu. Discutăm, le pun la dispoziţie în mod gratuit ideea, know-how-ul, cu condiţia respectării liniei acestei campanii în zona civismului. Au fost discuţii. Cineva de la Cluj a dorit să facă şi acolo, dar când am întrebat ce premiant are în vedere a zis că e directorul muzeului, apoi nu ştiu ce funcţionar, prin alt judeţ au vrut să facă această campanie ca să dea prefectul premii şi să fie şi el implicat în ceva. Dar au rămas la stadiul de discuţii, pentru că se poate degenera foarte uşor. Concepţia acestei campanii prevede ca ea să crească natural sau să moară aşa, adică tot natural, încet. O creştere accelerată a fenemomenului ar prezenta riscul de a-l transforma în bâlci.

D.B.: Crezi că o să moară, încet, campania? Te aştepţi la asta?

D.T.: Nu mă aştept la nimic. Lucrez pentru fiecare ediţie ca şi când ar fi ultima. În felul ăsta, reduc riscul dezamăgirii. E drept că sunt utopic, şi aş fi dezamăgit, pentru că îmi recunosc aspectul „prostiei” mele de a mă implica total atunci când cred în ceva. Dar… vedem ce va fi.

D.B.: Cât timp îţi ia pregătirea unui eveniment?

D.T.: Pregătirea evenimentului durează o săptămână, o zi sau săptămâni, cum a fost cazul ediţiilor dedicate Zilei Naţionale şi celei de Crăciun. Uite aici înregistrarea ediţiei din data de 30 noiembrie.

D.B.: OK. Am acoperit toate aspectele? Crezi că am omis vreo întrebare? Ai vrea să-mi mai spui ceva şi eu nu te-am întrebat? Tu eşti specialistul interviurilor pe Facebook, eu ţi-am furat ideea şi o adaptez cum pot. Dar nu am mai luat niciodată un interviu cuiva. Deci… ce nu te-am întrebat?

D.T.: Da, vreau să cad în genunchi, să plâng şi să cerşesc sprijin pentru această campanie. Vreau ca oamenii, şi tu, să vorbească despre fiecare ediţie a acestei campanii. Vreau, pentru a evita speculaţiile, să spun că sunt gata să cedez acest proiect celui care îl doreşte şi vrea să-l ducă mai departe, cu condiţia menţinerii lui în viaţă. Aş vrea să mulţumesc tuturor celor care vin în piaţă sâmbăta la ora 11. Pentru că sunt oameni valoroşi. Doar oamenii valoroşi pot recunoaşte valorile şi să le preţuiască.
Vreau să mai spun de ce fac această campanie. În primul rând pentru că aşa cred, aproi, pentru a-mi da o speranţă mie. Aceea că vor ajunge copiii la mormântul meu cu o lumânare trăind printre oameni care judecă aproape normal. Vreau să câştig în fiecare sâmbătă emoţii, suflet şi bucurie.
Nu m-ai întrebat dacă vreau să fii partener media al campaniei.
Nu m-ai întrebat despre înjurături, dar ai simţit că nu am parte de aşa ceva.
Vreau să mai spun că sunt fericit că am avut ocazia să discut despre toate aceste lucruri.
Vreau să mulţumesc prietenilor mei care asudă la acest proiect.
Vreau să-i mulţumesc soţiei mele că tolerează momentele mele de entuziasm, depresie, apatie, de emotivitate şi că îmi este alături chiar şi atunci când şi eu aş fugi de mine.

fotografiile le-am luat de pe pagina de Facebook „Premianţii fără premii”