Leapşă: Eu şi prietenele mele

De la Marie-Jeanne am primit o leapşă cu un subiect despre care am tot scris: eu şi prietenele mele.

Prietenele mele adevărate sunt atât de puţine, încât… o pot număra pe un singur deget – şi nu mă refer la degetul mijlociu! Se numeşte Dana [eu îi zic Dănuţa] şi este aşa cum şi-ar dori orice femeie să fie o prietenă: frumoasă, deşteaptă, răbdătoare, săritoare, iubitoare, cuminte când trebuie, rea când e nevoie, înţelegătoare şi… da, foarte deşteaptă. Pe Dana am cunoscut-o în liceu, când, prin clasa a X-a, în urma unor scandaluri şi bătăi demne de o veritabilă mahala, unele colege au trebuit să fie despărţite, aşa că eu şi Dana am ajuns colege de bancă.

În cei trei ani de liceu care ne-au rămas, am fost nedespărţite, iar o prietenie ca asta nu avea cum să se încheie doar pentru că Dana a plecat rămas în Timişoara, la facultate, iar eu m-am întors acasă, la Hunedoara. Am atâtea amintiri cu ea, încât nici nu ştiu cu care să încep. Dana se face vinovată de faptul că eu am urmărit o telenovelă, „Betty cea urâtă”, pentru că în fiecare zi, la şcoală, îmi povestea ce-a mai păţit urâta secretară îndrăgostită de şeful ei. Mă enerva la culme, dar şi-a atins scopul: ca să mă lase în pace, am început să urmăresc şi eu povestea pu vieţii, cu clişeul secretarei îndrăgostite de şef. Ba mi-a şi plăcut, pentru că „Betty cea urâtă” a fost o telenovelă veselă, spre deosebire de alea la care se uită bunică-mea.

Ajunseserăm chiar să ne retragem, după cele cinci-şase ore istovitoare de cursuri, în Club F, un bar cât se poate de banal, dar care avea ceva special: un televizor şi o barmaniţă care se uita pe Acasă TV, la telenovela noastră. Cu un ceai cu gust de Mr Proper sau o cafea ieftină în faţă, comentam cele mai interesante scene din serial. Bineînţeles că Betty era, cumva, micul nostru secret, pentru că nici măcar la sfârşitul secolului trecut nu era cool să urmăreşti telenovele. Eu le urăsc din tot sufletul şi acum, dar de „Betty cea urâtă” îmi amintesc cu drag.

Dana are avantajul unei memorii extraordinare, care m-a ajutat să nu uit toate prostiile făcute în liceu. E genul de femeie care ţine minte toate detaliile, replicile, momentele şi sunt sigură că dacă articolul ăsta ar fi scris de ea, ar fi de-a dreptul savuros, pentru că ar conţine muuulte faze amuzante. De exemplu, după ce a citit articolul în care povesteam de ce nu pot eu să beau cafeaua fără lapte, Dana a ţinut să precizeze că nu petrecusem un week-end întreg la ea acasă, ci doar o zi din săptămână – ştia şi care, pentru că aveam o singură oră de biologie pe săptămână, parcă joia – şi alte câteva detalii. Eu nu stau aşa de bine cu ţinerea de minte, din fericire.

Ai zice că, petrecând atât de mult timp împreună, în timpul zilei ne spuneam tot ce aveam de spus. Pe naiba! După ce terminam cu şcoala, pe care am făcut-o în Deva, şi cu telenovela în reluare sau cu window-shoppingul, adică holbat la vitrine, fiecare pleca spre sătucul ei, ea la Simeria, eu la Hunedoara, unde se întâmplau o mulţime de lucruri interesante, întâlniri cu băieţi, poveşti cu alte prietene sau alte lucruri bune de bârfit. Aşa se face că în fiecare seară, după ora 22 [cred, oricum, dacă am greşit, sigur mă va corecta ea], când convorbirile în reţeaua Romtelecom erau foarte iefine, între Hunedoara şi Simeria se încingea firul roşu. Nu-mi dau seama ce anume puteam să ne mai spunem timp de câteva zeci de minute, dar îmi amintesc foarte bine că telefonul meu era întotdeauna fierbinte, la propriu.

Chestia asta nu-i convenea deloc bunicii Danei, proprietara casei în care stătea Dana şi implicit a abonamentului la telefon. Nu conta că o sunam eu sau că zece minute de convorbire costau cât o gumă de mestecat mai ieftină, femeia ştia una şi bună: costă prea mult! La telefon comunici strictul necesar, nu toate balivernele. Avea dreptate, dar cine stătea s-o asculte? Două telefoane au sfârşit pe podeaua holului răcoros în care erau amplasate şi unde Dana îngheţa în timp ce povesteam cu orele, iar când spun „două telefoane”, mă refer la aparate, nu la nenumăratele convorbiri întrerupte de bunica nervoasă, care nu vroia să aibă surprize când îi venea factura la telefon. Pe primul l-am înlocuit eu, pentru că aveam mai multe acasă, dar şi ăla a avut viaţă scurtă. Treaba cu isteria bunicii s-a terminat în momentul în care abonamentul a fost trecut pe numele mamei lui Dana. Dar între timp ne-am „mobilizat” amândouă, aşa că nu a mai fost nevoie să sufere şi alte aparate din cauza logoreei noastre.

Deocamdată atât, că mă apucă nostalgia. Am, deci, o singură prietenă atât de bună şi mă bucur, sincer, că am avut ocazia s-o întâlnesc în liceu, când se leagă cele mai faine prietenii – cel puţin asta cred eu. Acum nu mai am răbdare să descopăr oameni noi, iar dacă o fac, ştiu că, mai devreme sau mai târziu, voi avea de suferit. But Dana is forever! :D