Linkin Park live la Bucureşti

Articol scris de Andrei Ardeleanu aka AndreiArde, „trimisul meu special” la concertul Linkin Park de miercuri, 6 iunie 2012. Biletele au fost oferite de oamenii faini de la Ciuc, cărora le mulţumesc încă o dată că s-au gândit la mine.

În viaţa asta două concerte voiam să văd live: Linkin Park şi Eminem. Ce este peste e binevenit, dar nu este un must see. Pe ambii îi aştept în România de vreo 10 ani. Adică de când aveam vreo 12-13 ani. După ziua de 6 iunie 2012, lista s-a redus la un singur artist. Mulţumesc, Denisa.

Toată nebunia a început pe 30 mai, când m-a anunţat că mă poate ajuta cu biletele. Pe 1 iunie, de ziua copilului, m-am dus să le iau. Ce cadou mai frumos puteam primi ? Exact, nici unul. Pe bilet era trecută, ca oră de intrare, 17:30. La ora 17:00 eram la coadă. O coadă destul de mare, de altfel. Multă lume aştepta să intre. N-am intrat chiar la 17:30, am intrat pe la 18 şi un pic. N-a contat prea mult.

În deschidere a cântat Zdob şi Zdub, iar în deschiderea moldovenilor au cântat ăia de la Coma. Nici nu ştiam că mai există trupa asta. Când eram mic aveau câteva piese mişto. De vreo 6-7 ani n-am mai auzit nimic de ei. Denisa mi-a dat bilete la Gazon A. Aproape de scenă. Comparativ cu Golden Ring însă, era destul de departe. Aşa că, prin nişte metode mai mult sau mai puţin ortodoxe, ne-am strecutrat în faţă. Nu am nici cea mai mică părere de rău. Mi-a părut rău că n-am putut să mă bag în faţă, lângă scenă. Dar chiar şi aşa, sentimentul pe care l-am avut văzându-i pe cei de la L.P. la 10 metri de mine a fost copleşitor. 

Ştiţi cum e, urmăreşti toate concertele lor live urcate pe YouTube din diferite oraşe ale lumii şi la un moment dat ai ocazia să fii şi tu în faţa scenei şi să cânţi. Fără nici o urmă de ruşine spun că sentimentul este fabulos. N-ai cum să-l descrii în cuvinte. Dacă nu eşti acolo să simţi, chiar n-ai cum să pui nişte litere pe-o foaie de Word şi să le transmiţi mai departe.

Au urcat pe scenă cu melodia Faint, din care am prins doar acordurile de început, căci următoarele 30 de secunde i-am ascultat pe cei din jurul meu cum cântă. Nu se mai auzea mare lucru. Nu sonorizarea a fost naşpa, ci lumea din jurul meu a fost euforică. În tot concertul sunt două momente (printre multe altele) care-ţi fac părul măciucă: ţipătul lui Chester (vedeţi aici un mix de 6 minute) şi momentul în care Mike cântă finalul melodiei In The End cu cei din primele rânduri (vă puteţi convinge aici, la 0:55:00). Altfel oamenii ştiu să facă show. Nu este absolut nici o diferenţă între o piesă de studio şi una live, ceea ce înseamnă că fac o treabă minunată.

Au fost 24 de piese şi nici un bis. Ştiam că ei nu stau la bis. Le văzusem până aseară vreo 10 concerte live din diferite oraşe. Aşa că atunci când s-au auzit acordurile de chitară de la Bleed It Out, ştiam că finalul se apropie. Dar chiar şi aşa, fără bis şi fără vreo interacţiune specială cu publicul (s-au ferit să spună Bucharest ca să nu-l încurce cu Budapest), tot au fost cele mai mişto 90 de minute trăite de mine până atunci.

Un sfat pentru meltenii cu ceafă lată de la BGS: lăsaţi în plm lumea să facă pogo. D-asta-i concert rock. Altfel ne ducem toţi la Shakira şi dăm din buci.

Poze am făcut cu telefonul, căci m-am luat după ce scria pe bilet, fotografiatul interzis, şi n-am luat aparatul foto cu mine. Se putea intra şi cu el. Asta este. Le-am urcat pe Facebook. Dacă nu le vedeţi s-ar putea să nu fim prieteni în mediul virtual.

Andrei Ardeleanu