Lunea mâinilor îndemânatice: Pat din paleţi

Visam de mult la un astfel de pat; cam de când le-am văzut pe primele pe Pinterest, şi apoi pe al lui Zdeto. Am tot zis că o să îmi fac şi eu unul, că doar în poze şi pe YouTube totul pare uşor de făcut, ai nevoie doar de nişte paleţi, câteva scule şi voinţă, nu?

Păăăi, nu-i chiar atât de simplu. Ai nevoie de paleţi, care-s mari, nu îi poţi duce în spate şi nici măcar în portbagaj, dacă nu ai dubă şi dacă vrei să-ţi faci un pat de două persoane, aşa cum e al nostru. Noi am avut înainte două paturi de la JYSK. Pe primul l-am schimbat înainte de a începe să scârţâie cu unul mai mare, că simţeam noi că nu avem destul loc sau ceva. Pe cel de-al doilea, mai mare, am reuşit să-l rupem în câţiva ani – nu mulţi. Nu vă gândiţi neapărat la „prostii”, paturile alea cred că sunt făcute doar pentru decor, astfel că dacă sari de mai multe ori pe ele, încep să se desprindă şuruburile, iar dacă nu ai de gând doar să dormi în ele cuminte, prea cuminte, cam ca un bătrân paralizat, orientează-te spre altceva. 

În ultimul an, a fost o adevărată aventură dormitul în patul de la JYSK. În fiecare noapte, fără să facem nimic, ne plimbam cu patul prin casă. Cam 20-30 de centimetri se deplasa de la perete, picioruşele de pe mijloc erau ca nişte cârnaţi blegi, niciunul nu mai stătea la locul lui, unul chiar s-a rupt, iar cadrul era crăcănat şi în fiecare seară adormeam cu emoţii că mă voi trezi pe jos. Şi mai era şi al naibii de înalt!

Am avut norocul să primim paleţii de la Alina State de la AVIS3000. Ni i-a livrat la poartă, aşa că nu ne-am mai bătut noi capul cu transportul. Am cumpărat vopsea, lac, aparat de şlefuit, „negrese” [şuruburile alea negre pe care toată lumea la foloseşte pentru orice] şi plăcuţele metalice care fac paleţii să se prindă unul de celălalt şi ne-am apucat de treabă. Mai precis, Sebi şi Tata s-au apucat de treabă, adică de şlefuit paleţii cu polizorul unghiular şi apoi cu şlefuitorul. Era o căldură de nici căţeaua nu ieşea de sub băncuţă, iar ai mei şlefuiau paleţi.

Nu am apucat să le plâng prea mult de milă, că a şi început Sebi să mă întrebe, retoric: „Ce-i, dragă, ai terminat de vopsit vreun palet, de stai aşa?” Ce să termin de vopsit, că abia mă apucasem de şmirgheluit manual primul palet! A fost primul şi ultimul, pentru că era mult prea mult de muncă şi nu aş fi terminat nici până acum cu şlefuitul şi vopsitul.

Am vopsit cu încredere primul palet, am dat cu pensula peste tot, să fie bine acoperit, să nu se vadă „albul”, culoarea naturală a lemnului adică, după care am constatat că mi se va termina vopseaua înainte să termin eu de vopsit paleţii. Era deja sâmbătă după-masa, de unde să mai iei vopsea portocalie şi verde, fix în nuanţele alea? Am trecut la făcut economie de vopsea, prin urmare nu am mai vopsit paleţii în întregime, chestie care pe mine mă zgârie un pic pe creier – chiar dacă nu se vede că nu-s vopsiţi, eu ştiu că sunt vopsiţi doar „pe unde se vede” şi OCD-ul mă face să tremur un pic. Dar îmi trece de fiecare dată când mă întind în noul şi grozavul meu pat din paleţi!

După mai multe ore de stat în picioare şi dat cu pensula pe paleţi, cred că m-am drogat un pic cu diluant, m-au durut genunchii grav, dar la final am plecat de la ai mei cu portbagajul plin. Cam în asta a constat treaba mea: vopsit şi lăcuit până mi s-a terminat vopseaua. Cu lacul ne-am ţepuit, nu ştiu dacă nu se mai face lac de calitate sau dacă am nimerit noi cel mai prost lac cu putinţă, cert e că aplicam un strat şi parcă aş fi dat cu scuipat salivă, mi se părea că n-are nici un efect. Nici acum nu pot spune că am un pat foarte lucios, dar nici nu mai contează.

Din fericire, am avut şi ajutoare, atât la vopsit, cât şi la lăcuit.

Despre costuri şi „cum se face”, vă invit să citiţi la Sebi, că el a detaliat. Eu doar am vopsit cât mi-a ajuns vopseaua şi… mi-am dorit acest pat. Cu toate astea, după un weekend plin de muncă, m-am întors la serviciu RUPTĂ. Nu e chiar aşa de uşor cum pare, să ştiţi, dar să nu vă descurajaţi dacă vreţi să vă faceţi şi voi un pat din paleţi. Merită!