Mândrie şi prejudecată (Fabricat în România)

Editorial scris de Ion Mureşan pentru Glasul Hunedoarei

Titlul acestor rânduri este, recunosc, şi celebru şi pompos. Dar, vă asigur, are acoperire în cele ce urmează. Partea mea de originalitate constă doar în aceea că voi începe cu prejudecata, lăsând mândria mai la urmă.

Iată, pe vremea când eram elev de liceu, făceam “practică productivă” (parcă asta era expresia) la o fabrică de obiecte sanitare, faianţă şi gresie. Două săptămâni pe an luam contact direct cu munca producătoare de bunuri materiale. Acolo, şase ore pe zi, reparam nişte lădiţe în care, mai apoi, se puneau plăcuţele de faianţă. Toate operaţiunile le executam sub supravegherea unui muncitor bătrân şi cu experienţă, navetist dintr-un sat de lângă Cluj.

Ori ca să ne facă să lucrăm mai cu grijă, ori pentru că asta era legenda pe care o ştia şi el, în prima zi ne-a adunat şi, cu aerul că ne face părtaşi la un secret de stat, ne-a spus: “Aceste lădiţe din scândură ajung în străinătate, în Franţa, în Germania şi chiar în… America. Credeţi că străinii din capitalism nu au faianţă şi gresie şi scoici de WC? Au destule din toate. Ei cumpără faianţa noastră pentru lădiţe. La ei nu mai sunt păduri, sau sunt pe gătate. Lemnul e pentru ei scump ca aurul. Aşa că aveţi mare grijă cum bateţi cuiele. Dacă delegatul străin vede o scândurică crăpată, respinge marfa. Nici nu se uită la faianţă şi respinge tot lotul”.

Ţin minte că după această dezvăluire am început să privesc scândurelele subţiri şi nenorocite, din acelea cu care mama aprindea dimineaţa focul, ignorându-şe cu desăvârşire valoarea, cu mai mult respect. Dar oricât încercam să-mi imaginez minunatele întrebuinţări pe care străinii aveau să le dea scânduricilor, nu izbuteam mare lucru.

Mai târziu aveam să citesc în ziare că datorită deschiderii graniţelor imediat după revoluţie, s-au făcut averi fabuloase din vânzarea de cherestea în Ungaria şi Austria. Bineînţeles, am suferit ca un câine, căci economiştii zic despre o ţară că e înapoiată, dacă exportă materie primă şi importă produse finite.

Mai apoi, prejudecata mea s-a topit, iar locul ei l-a luat mândria. Am citit într-un ziar o sinteză a unui articol publicat în Frankfurter Algemeine. Scria acolo că “afacerile producătorilor de coşciuge din Germania merg foarte prost din cauza concurenţei pe care o face România”. Mai departe, dacă e să dăm crezare articolului cu pricina, se spune că acum zece ani, românii exportau în Germania doar zece mii de coşciuge, iar astăzi exportul românesc se ridică la 250.000 de coşciuge.

Nu am ştiinţă despre dotările speciale, nici în ce stă confortul superior pe care îl oferă produsul nostru faţă de cel nemţesc. E limpede însă că sicriul nostru de export are ceva în plus faţă de tot ce există pe piaţa europeană, devreme ce este preferat de nişte morţi atât de exigenţi, de pretenţioşi cum sunt cei germani. (Mă bazez pe faptul că întotdeauna mărfurile noastre făcute pentru export au fost mai bune decât cele făcute pentru piaţa internă). Oricum am coti-o, un coşciug e un produs finit, nu materie primă. Dovadă că înainte pe străini îi interesa mai mult scândurica decât lădiţa, iar acum îi interesează şi lădiţa. Dar să mergem mai departe: “Pentru a nu da faliment, mulţi producători fac rabat de la calitatea coşciugelor, ajungându-se să se organizeze lansări de noi modele de sicrie”.

Char dacă o vorbă înţeleaptă zice că moda uzează mai multe haine decât omul, tot nu e cazul să se facă lansări de produse de unică folosinţă. Serios vorbind, nemţii fac automobile de lux, computere, aparatură tehnologică mai bune decât oricine. Dar astea nu le duce nici un om cu el dincolo. Pentru eternitate, omul îşi alege câteva obiecte în care are mare încredere. Unul dintre ele poartă înscrisul “Fabricat în România”. Putem lăsa deci la o parte prejudecata pentru a spune cu mândrie că din trei germani decedaţi, doi sunt măcar un pic români.