Ci maşină-i asta, uăi?

Dizăl, dizăl! Aşa cum probabil că ştiţi, că v-am mai povestit, de un an jumate, am făcut schimb cu tatăl meu şi Fordul lui este al meu, iar el conduce şi se bucură de Opelul Zafira care nu m-a vrut pe mine.

Oricât mi-aş fi dorit eu o maşină micuţă şi drăguţă, trebuie să-i dau dreptate instructorului meu de la şcoala de şoferi, care mi-a spus că după un an o să mă satur să tot trag de o maşină cu motor mic, care nu mă va ajuta în depăşiri şi-mi va consuma mai mult faţă de una cu motor mare. A avut dreptate, no. Drept e că nici m-am prea condus eu alte maşini, dar mi-a fost suficient să dau o tură cu Matizul redacţiei ca să mă lămuresc că maşina mică e şi mai nesigură, şi mai instabilă, dar mai ales enervant de slabă şi înceată în comparaţie cu dizălul meu.

Am condus şi Zafira, benzinar cu motor la fel de mare ca al meu: 1,8 l. Pfff… cum să vă zic? Pentru mine, diferenţa dintre diesel şi benzinar e ca şi cum ţi-ai pune perna de pe fotoliul de acasă pe un scaun din plastic, de-ăla de terasă, făcut la Chimica Orăştie în vremurile când încă mai producea mase plastice. E tot aşa, numai că altfel. Bine, eu şi şcoala am făcut-o pe un diesel, m-am obişnuit cu binele, cu plecări uşoare de pe loc, chiar şi numai din ambreiaj, cu acceleraţie rapidă, fără să duci motorul la patru mii de turaţii, cu zvâc etc.

Pe scurt, nu aş da dieselul pe un motor pe benzină decât dacă s-ar interzice motorina în UE – şi chiar şi atunci m-aş gândi mai serios la emigrare!

Numai că nici la Fordul meu nu-s toate roz. Are, dragul de el, 14 ani, timp în care nu ne-am omorât cu schimbatul de piese auto. I-au fost schimbate doar câteva „consumabile”, plăcuţe şi discuri de frână, nişte bucşe, uleiul [normal!], câte o piesă electrică pe unde a mai picat şi cam atât. Ce-mi place la el e că, în ciuda faptului că l-am forjat fără ruşine atâţia ani – şi noi, dar probabil că şi proprietarul anterior -, se ţine tare. E ca un soldat care a trecut prin toate luptele în care a fost trimis şi continuă să se înscrie în misiuni speciale. 

Ştergătorul

De exemplu, în urmă cu câteva luni, pe când ştergeam de zor luneta, mi s-a blocat ştergătorul din spate. A rămas în poziţia care mi se pare că aduce a „degetul mijlociu în sus” şi nu se mai mişcă. Va trebui să-l duc, în cele din urmă, la un electrician, că vine sezonul ploios şi parcă mi-ar plăcea să văd în spate şi prin oglinda retrovizoare, nu doar prin cele laterale. Problema mea e că electricienii şi în general atelierele astea de reparaţii au program „de gravide”; cred că am trecut de vreo 10 ori pe lângă locul în care mi-a spus cineva să-mi duc maşina ca să rezolv problema ştergătorului, dar dacă nu au program la orele la care trec eu pe acolo… nici eu nu m-am trezit special pentru asta.

Bec la bord!

Mi-e că dacă mai zic câte una, o să ziceţi că-s chiar delăsătoare. La scurt timp după ce am devenit proprietara maşinii, mi s-a ars un bec de pe bord, cel din dreapta.

– Mai bine aşa, măcar nu mai văd cât de puţină motorină am şi nu mă mai enervez!, am decretat. Oricum, dacă se aprinde becul la motorină, pe ăla îl văd sigur!

N-a trecut mult timp şi s-a ars şi cel de-al doilea bec, cel din mijloc.

– Frăţiuer, nu-i bine, trebuie să le schimbăm. Cum facem?
– Trebuie să dai jos tot bordul ca să schimbi becul, a venit răspunsul.
– Atunci lasă-l aşa, cât timp arde cel de la turometru, ştiu cu ce viteză merg!

Şi cam asta a fost. Într-adevăr, noaptea calculez cât de repede [sau de încet] merg în funcţie de treapta de viteză şi de turaţii. Şi oricum, după un an jumate îl simt, pot să-ţi spun ce viteză am fără să mă mai uit la turometru.

 Treburi serioase: injectoarele

Fordul meu nu are nume. Nu i-am mai spus nicicum, pentru că am considerat că o să-mi poarte ghinion; Opelului Zafira i-am zis Zamfir şi s-a stricat înainte să ne „cunoaştem”. În schimb, are o melodie: Tractorul, de Zdob şi Zdub. Ar putea fi o coincidenţă: întâi Fără Zahăr, apoi Zdob şi Zdub – ar putea fi, dar nu e. Ce să-i faci dacă moldovenii fac melodii care i se potrivesc maşinii mele? Râdem, glumim, dar merge tractorul, bate motorul nu e neapărat un vers amuzant, nu şi atunci când ceva chiar bate sub capotă.

Ei, ce să fie? Trebuie să schimb injectoarele. Şi becurile alea de pe bord. Şi să-mi iau nişte becuri mai bune ca să văd noaptea. Şi să repar motoraşul de la ştergătorul de lunetă. Şi să schimb parbrizul, că e tot zgâriat şi noaptea nu-i deloc distractiv să conduci când pare că toate maşinile de pe celălalt sens au faza lungă aprinsă, deşi ele n-o au.

Sunt destule de făcut, dar sub nici o formă nu pot fi de acord cu glumiţa aia că FORD vine de la Fix Or Repair Daily. Dacă ar fi adevărată, ar fi amuzantă, doar că nu e. Tata nu se ataşează de maşini. Cum i s-a ivit ocazia să o schimbe, a schimbat-o – aşa că a avut o grămadă de maşini de când îl ştiu eu, fiecare mai bună decât anterioara, şi cea mai grozavă dintre toate care credeţi că a fost? Fordul. Nu Zafira, nu Corsa pe care a luat-o nou-nouţă, nici măcar Renault-ul „de lux” de la începutul anilor ’90 sau Mercedesul „Cobra” care avea deja 20 şi ceva de ani şi probabil că şi astăzi mai funcţionează bine-merci.

Absolut normal, o maşină are nevoie de întreţinere. Nu poţi să ai pretenţia să nu se strice niciodată nimic, să meargă perfect după 14 ani de la fabricaţie. Cel puţin, nu pe drumurile româneşti…

Aşa că m-am pus pe căutat piese auto ford şi în urma recomandărilor de pe bloguri, am dat peste site-ul pieseautoshop.ro. Sigur că am opţiunea de a merge la un service auto sau direct la prietenul-mecanic, el are nişte prieteni care aduc piese la comandă, dar de ce să nu ies mai ieftin, dacă tot ştiu ce-mi trebuie?

Radiatorul Zafirei, care a murit a doua oară, s-a rezolvat tot căutând pe site-ul ăsta piese auto opel. Mult mai ieftin decât dacă mi l-ar fi adus „specialistul” lui peşte prăjit, care ne-a luat 50 de lei doar pentru constatare. Înţeleg că timpul lui e valoros, dar din moment ce ne-am dus la el cu problema „nu mai merge aerul condiţionat, e bulit radiatorul”, putea să ne spună direct cât costă unul nou, nu să ne ia 50 de lei ca să repete ceea ce-i spuseserăm deja, că e bulit radiatorul.

Cheltuieli asumate

Cu parbrizul mai aştept, e şi asta o cheltuială destul de mare – dar nu mă plâng, ştiam exact la ce mă înham atunci când m-am hotărât că vreau maşină. Ştiam că o să ajungă paranoică, la fel ca tatăl meu, când voi auzi câte o bătaie ciudată la motor, când vă troncăni şi va ţăcăni ceva, ştiam că maşina o să-mi „mănânce” câteva concedii în loc să mă plimbe prin lume. Dar am satisfacţia că dacă vreau, acum mă urc în ea şi mă duce unde vreau eu – sau, mă rog, până unde mă ţine motorina.