Multiplele „întrebuinţări” ale scaunului

Cred că, în cercurile noastre de prieteni, cu toţii ne referim la fecale folosind cuvântul… colocvial. Ştiţi la care mă refer. Singurele momente când spunem că avem sau nu avem scaun regulat sunt când ne aflăm în cabinetul medical sau în faţa unui doctor [medic, nu doctor în ştiinţe politice, că ăla n-are legătură] şi, eventual, când vorbim despre sănătatea noastră cu persoane care nu ne sunt apropiate. 

Totuşi, îmi imaginez că în urmă cu mulţi ani, când oamenii nu erau foarte educaţi – sau nu erau educaţi deloc – şi marea masă folosea cuvintele comune cu mai multă largheţe, medicii s-au gândit la o soluţie ca să nu mai audă toată ziua cuvinte murdare.

– Să-i zicem cumva, altfel, că prostimii îi e greu să înveţe cuvinte precum „a defeca”, „fecale”…
– Bun, dar cum să-i zicem?

Medicul se uită în jurul său şi gândi: „Ia să aleg eu un cuvânt uşor, pe care să-l reţină toată lumea. Băi, dar săraci mai suntem: în afară de pat, masă şi scaun nu avem nimic în cabinetul ăsta. Şi-un bec, o uşă, dar cum să-i zicem rahatului uşă? Ştiu! O să-i zicem ‘pat’ şi la acţiunea de a defeca o să-i zicem… a păţi! A, dar asta există deja, or să se creeze confuzii. Masă? Să-i spunem ‘masă’? Dar masă înseamnă deja şi greutate şi mâncare şi mulţime de oameni… Ei, atunci îi spunem ‘scaun’, că am epuizat obiectele din cameră!”.

– Ştiu! Îi spunem „a avea scaun”, că o să fie uşor de reţinut şi pronunţat pentru… mase!, exclamă doctorul, triumfător.

Şi aşa i-a rămas numele.

În acelaşi timp, într-un alt colţ de Românie, un profesor, aflat în cancelarie, într-o fereastră dintre cursuri, îşi sorbea cafeaua rece şi plină de nechezol şi se gândea la sinonime. „Ce cuvânt frumos, sinonim”, îşi spuse. „Şi dacă aş găsi un sinonim pentru ‘deştept’, în aşa fel încât să nu-i mai fac pe proştii din clasa a patra C să se simtă… prost pentru că ei nu-s deştepţi? Să ăi pot lăuda pe deştepţi fără ca proştii să-şi dea seama, da, asta-mi propun să fac săptămâna asta”.

Se tot gândi profesorul nostru la cuvinte pe care ar putea să le folosească pentru a se referi la oamenii deştepţi fără să-i supere pe proşti când o face. Era în clasă, le dăduse elevilor o lucrare şi simţea că epuizase toate cuvintele la care s-ar fi putut gândi când unul dintre elevi îi puse o întrebare atât de stupidă, încât profesorul izbucni:

– Dar cum puteţi fi toţi atât de… de neatenţi? De ce nu puteţi să fiţi mai altfel, mai… ca Schiţă aici de faţă? El e un om foarte, un om…

Profesorul se gândi: „Nu pot spune că-i deştept, că se supără ăştia iar şi nu mai văd nici o găină, nici un cartof. Să-i zic ‘om cu creier în cap’? Nu merge nici aşa, că dup-aia se prind proştii că ei n-au sau îl au degeaba. Of, cum să zic? Gândeşte mai repede, Grigorescule, gândeşte mai repede!”.

– El e un om cu scaun la cap, de ce nu puteţi fi şi voi la fel?

Toată sala izbucni în râs. Aşa de tare se amuzară, că povestiră tuturor cunoscuţilor şi aşa se află în toate colţurile ţării cum un profesor a zis despre omu’ care nu-i prost că este om cu scaun la cap.