Nu ne dă nimeni anul 2020 înapoi…

Putem să ne enervăm, să înjurăm, să căutăm vinovați, dar adevărul este că nu rezolvăm nimic. Anul 2020 este, din multe puncte de vedere, unul pierdut. Este anul pe care, cu siguranță, îl vom ține minte ca fiind primul an de pandemie. Poate și ultimul, deși am trecut deja de jumătatea lunii noiembrie și situația nu pare să se îmbunătățească.

Suntem în pandemie, dar majoritatea ne comportăm de parcă ar fi pandemia altora. Nu noi am mâncat lilieci sau pangolini, nu noi am adus virusul din China! Chinezii-s de vină. Sau americanii. Oricum, nu noi. În nici un caz.

În prima zi după ce guvernul minunat ne-a obligat să purtăm mască și pe-afară, am numărat, dar m-am plictisit repede, în 10 minute ajunsesem deja la scorul de 18 la 14: 18 aveau mască, 14 nu aveau. Noi, românii, ne adaptăm repede. Ne pun ăștia să purtăm mască? O ținem sub bărbie, dă-i dracu’ cu covrigu‘ lor. O punem pe față, dar o ținem sub nas. Io nu pot s-o port, că mă sufoc, n-am aer. Și oricum, legal ai voie s-o dai jos cât bei, mănânci sau fumezi ceva. Deci fumezi țigară după țigară și nu porți masca. S-a găsit rezolvarea.

O fi bine că suntem obligați să purtăm măști? Nu știu, dar rău n-are cum să fie. Mi-a rămas în minte acest desen de mai jos care a explicat foarte clar la ce ajută masca. Discuții de genul „virusul trece prin mască” nu-și au rostul, și urina trece prin pantaloni, dar măcar nu stropești prea departe.

Astăzi am aflat că spitalul municipal din Hunedoara va fi transformat în „spital COVID”, adică aici nu vor mai fi tratați decât pacienții infectați cu noul coronavirus. Chiar, îi mai zicem nou sau acum, că are deja un an de când a infectat primul om, putem spune că-l știm de când era mic și deci nu mai e nou?

Sunt câteva zeci de mii de hunedoreni care vor fi nevoiți să apeleze la spitalele din orașele învecinate, dacă vor avea o problemă de sănătate. De fapt, nu „dacă”, ci „când”. Spitalul este unul uriaș pentru orașul ăsta și era mereu plin de bolnavi. De-acum… Dumnezeu cu mila! O să ne tratăm care pe unde apucăm.

Sunt multe idei și gânduri haotice, pentru că de opt luni sunt bombardată cu informații din toate direcțiile, adesea contradictorii. Încerc să îmi pun și eu ordine în gânduri. Fac tot ce este omenește posibil ca să evit infectarea, deși mai toți cei din jur, inclusiv medicii, spun că la un moment dat toți ne vom infecta. Ba chiar din primăvară-vară ne spuneau că e foarte important să ne îmbolnăvim pe rând, ca să nu sufocăm sistemul medical.

Ce-am făcut noi? Am zis: „Lasă, că nu mi s-o întâmpla tocmai mie!” și ne-am văzut de viețile noastre. Unii în concedii, alții pe la nunți și botezuri, chefuri, ieșiri la terase, înghesuială, distracție. O viață avem, nu?

Eu nu am mers în concediu nicăieri vara asta. Nu mi-am îmbrățișat părinții și singura bunică rămasă, pentru că lucrez într-un „mediu periculos” și nu voiam să le fac rău cu mâna mea. Am evitat aglomerația și mă uitam siderată la protestele de tot felul, că zici că a înnebunit lupu’, pe toți i-a luat în 2020 cheful de a protesta. Mai țineți minte Black Lives Matter, protestele din NYC? Nu zic, toate viețile contează, dar hai să nu le distrugem unor amărâți magazinele doar pentru că suntem noi supărați pe o anumită temă. Hai să nu ne înghesuim cu sutele sau miile ca să protestăm împotriva obligativității purtării măștii, că nu ne-au impus purtarea ei pentru că ne vor subjugați sau pentru că vor să ne vadă „cu botniță”, ci pentru că suntem prea mulți care ne îmbolnăvim în același timp și sufocăm spitalele.

Dacă fiecare dintre noi ar fi un pic mai responsabil („pă persoană fizică”), poate că s-ar termina mai repede nebunia. Că nu știu cum e la voi, dar eu deja întreb: „tu ai avut COVID?” în loc de „știi pe cineva care a avut?”. Cunosc atât de multe persoane care au avut sau au COVID-19, încât, sincer, mă mir că pe mine m-a ocolit.

Sper să nu fie ăsta ultimul articol pe care-l scriu pe blog!