Aşa cum am promis, iată zestrea mea pentru Europa: format text, pentru că mi-e cel mai la îndemână.
Nu o să scriu despre România de acum, nu ştiu exact de ce, dar am senzaţia că România de dinainte va fi cea mai uşor uitată.
[Am vrut să scriu articolul ăsta de mai mult timp, aveam intro-ul salvat ca draft, dar nu mi-am găsit timpul şi dispoziţia necesare. Nu că acum m-ar fi vizitat muzul©, dar se apropie sfârşitul anului şi nu vreau să las promisiuni neonorate – în măsura în care pot]
Aşadar,
România de ieri
Cei şapte ani de-acasă mi i-am petrecut în România comunistă şi cred că venirea mea pe lume s-a produs exact atunci când trebuia. Puţin mai devreme şi mi-ar fi părut rău [aş fi trăit prea mulţi ani sub comunism], puţin mai târziu şi aş fi fost un caz pierdut [mă uit la majoritatea copilaşilor mai mici decât mine şi mă apucă durerile de cap – mă opresc aici ca să nu supăr pe nimeni].
Fac parte din acea generaţie autointitulată „de sacrificiu”, dar consider că timing-ul a fost perfect. Nu eram foarte mare la revoluţie [cum spuneam, 7 ani], dar am prins o idee din ceea ce a fost şi am fost martora transformării ţării mele, dintr-o pată roşie pe harta lumii, într-o ţărişoară care, din când în când, mai dă câte-un subiect [pozitiv] la ştirile de „dincolo”.
Se pare că mi-a plăcut ciocolata încă dinainte de a mă naşte – mama mi-a povestit cum îl punea pe tata să-i cumpere Eurocrem [cremă de ciocolată] când era însărcinată, în Timişoara.
Era greu, pe atunci, să găseşti orice. Chiar dacă aveai bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei. Monopolul era atât de „la el acasă”, încât de multe ori reclamele erau pentru câte o categorie de mărfuri, fără a se specifica marca produselor pe care urmai să le cumperi. Magazinele alimentare erau deprimant de goale şi aveau toate un miros specific, înţepător, pe care-l simt acum în nări fără să-l pot descrie: miros de CEVA făinos, care a fost cândva umed. Bunica mea, o excelentă bucătăreasă, avea o „trupă” de pensionare pe care le anunţa şi care o anunţau când „băgau” ceva, orice, la Alimentara. Şi nu o dată s-a întâmplat să mă care după ea la Alimentara sau la Aprozar [ce rezonanţă urâtă are cuvântul ăsta, aşa-i?], ca să poată lua raţie dublă de alimente. Trebuia să fii tot timpul pe fază sau să ai o pilă la magazinele astea, pentru că erau aprovizionate destul de rar, iar cozile erau imense. Îmi vine greu acum să-mi imaginez cum ar arăta oraşul meu fără toate magazinele colorate şi supraîncărcate cu mărfuri de tot felul, cum ar fi să nu îmi pot alege ciocolata pe care o mănânc într-o zi pentru că, într-o Românie precum cea de dinainte, ciocolata nu ar fi decât de vreo două feluri: tare şi foarte tare [la propriu].
Moş Gerilă [Crăciunul era pentru capitalişti, noi sărbătoream doar „Luna cadourilor”] aducea, negreşit, portocale. Era singura perioadă din an în care mâncam portocale – sau poate că mâncam şi în restul anotimpurilor, dar eu asociez Crăciunul de atunci cu portocalele. Şi acum, lângă mirosul de brad nu trebuie să lipsească mirosul de portocală ca să simt că e, într-adevăr, Crăciunul.
Ca să rămân la perioada asta a anului, o să menţionez şi obiceiul tăierii porcului – unul barbar şi care întotdeauna m-a întristat. Nu am putut niciodată să înţeleg, deşi sunt o gurmandă [cred că asta a reieşit din ce am scris până acum], cum poţi să-ţi faci programul în funcţie de „mesele” porcului, timp de aproape un an, să-i cureţi cocina în fiecare zi, să-i mai şi vorbeşti frumos, iar la sfârşitul anului, să-l omori cu cruzime. Apoi să-l mănânci. De foarte mică, mi-a displăcut tradiţia asta, şi de când mi-am câştigat dreptul de a alege, nu am mai participat la tăierea porcului. În schimb, acum vreo doi ani, nişte vecini care nu au norocul de a avea rude la ţară au tăiat unul chiar în faţa scării mele, cu guiţăturile de rigoare şi cu sângele care a înroşit pământul.
La şcoală, am prins un trimestru de comunism. De „dat la palmă” [în cazul meu, luat] dacă nu aveai emblema cusută pe uniformă, de stricteţe care, continuată şi după căderea regimului, m-ar fi determinat, poate, să fiu o elevă mai serioasă, să învăţ mai mult. Profesorii chiar aveau [au?] o pregătire foarte bună şi e păcat că, acum, poţi să treci prin şcoală ca gâsca prin apă. E trist că majoritatea elevilor de acum au un vocabular extrem de limitat, că nu ştiu când se foloseşte cratima şi că şcoala a devenit un loc de socializare, în care îţi etalezi „ţoalele”, gadget-urile şi fiţele.
Oamenii parcă erau mai veseli atunci, deşi erau cam toţi îmbrăcaţi în aceleaşi haine oribile, bluze tricotate, pantaloni de stofă fără nici o formă, pantofi cu toc şi cu vârf ascuţit… brrr! Dar, cum spuneam, parcă erau mai veseli, se distrau mai mult – sunt sigură că „grija zilei de mâine”, cel puţin printre cunoscuţii mei, nu era o sintagmă folosită. Oamenii aveau slujbele pe care le aveau, pentru care se pregătiseră, şi asta era tot. Aveau să iasă la pensie de acolo fără să-şi pună problema alegerii unui serviciu mai bun.
Nu spun nimic despre părţile foarte urâte ale României comuniste [deşi sunt conştientă că au existat şi mai ales că au afectat multă lume], pentru că, din fericire, eu nu am avut prea mult de suferit, eram prea mică şi nu vreau să scriu despre lucruri pe care nu le-am trăit.
Ca de fiecare dată când îmi propun să scriu ceva serios, lipsa de exerciţiu mă face să pun punct mai repede decât aş fi vrut, ideile s-au cam amestecat şi nu sunt mulţumită de ce a ieşit. Totuşi, asta este zestrea mea pentru Europa, mă integrez în „marea familie europeană” cu mici frânturi de memorie şi cu promisiunea să mai produc, la anul – în calitate de cetăţean european şi după ce proiectul Capsula Timpului se va fi închis -, cel puţin un text cu amintirile mele dintr-o vreme apusă dar care continuă să mă fascineze, într-un mod aproape straniu.
Europa, deschide-te, că venim!
