Am ajuns la concluzia asta mai demult, după ce am dat o tură prin blogosfera feminină din România. Să nu mă înţeleagă greşit fetele care s-ar putea simţi cu musca pe căciulă, nu am nimic împotriva lor sau a scriiturii lor, pur şi simplu am constatat că niciodată nu voi putea scrie despre licuricii care îşi plimbă felinarele de colo-ncolo.
„Mi-a devenit obișnuință să ies seara pe balcon, cam pe la ora asta, să ascult chemarea moscheei din Lushnje cum se amestecă-n cântecele păsărilor care stau ascunse în portocalii înfloriți din curte. Să urmăresc licuricii cum își plimbă felinarele de colo-n-colo, până la poarta albastră care sprijină un dafin parfumat”. – Carmen Rusu
Ei bine, eu nu pot scrie aşa. Pot cel mult să admir verdele ierbii după o iarnă geroasă, pot să mă declar exultată la vederea culorilor toamnei, dar nu pot să descriu păsările care stau ascunse în portocalii înfloriţi din curte.
Nici nu am portocali înfloriţi în curte. Am nişte vecini care de când s-au mutat din Buzău la parterul blocului alăturat şi-au tras o grădină în toată regula, au înconjurat-o cu un gard gospodăresc, au plantat flori şi legume şi toamna se bucură de roadele muncii lor. Dar nu e nimic poetic în toată grădina aia, pentru că oricât ar fi florile de frumoase, tot se văd, dincolo de ele, maşinile vecinilor, tot se aud copiii care înjură ca la uşa cortului, deşi ei stau la bloc şi nu la cort, tot se aude nebuna de la patru care urlă cât e vara de lungă la bărbatu-său.
Nici păsările nu-şi prea duc veacul în cartierul meu. Mai apare câte-un guguştiuc care mă muştruluieşte când uit să-i dau de mâncare, dar şi el cred că şi-a găsit pe altcineva, pentru că după ce mi-a umplut balconul şi aparatul de aer condiţionat de găinaţ de la el şi prietenii lui, nu i-am mai pus de mâncare. Aşa că vine rar pe la mine. Avem, în schimb, stoluri întregi de ciori – pe astea nu le place nimeni, sunt uşor de asociat cu oamenii cărora le mai spunem aşa.
De multe ori m-am întrebat cum ar arăta blogul meu dacă aş trăi într-o altfel de ţară. Cum ar fi dacă nu aş avea ce să scriu despre bănci care ne fură, despre Statul care vrea, ca un peşte, jumătate din veniturile noastre, despre ghişeistele care au impresia că posturile lor sunt veşnice, despre mizerabilii care îşi fac parte dar nu prea împart cum trebuie bugetele locale…? Cum să fie, plictisitor.
Pe undeva, e bine că văd lucruri mai puţin frumoase urâte, pentru că ele-mi dau măsura frumuseţii lucrurilor şi locurilor frumoase. Nu poţi aprecia o clădire renovată dacă nu ai văzut-o când mai avea un pic şi-i cădea tencuiala. Nu poţi aprecia curăţenia unui oraş dacă nu ai văzut mizeria din oraşele sărace ale României. Nu poţi să te bucuri când dai peste un birou de informare pentru turişti dacă nu ai văzut oraşul pe vremea când nici un turist nu îndrăznea să-l viziteze.
Poate că unii dintre cititorii mei vechi au impresia că m-am schimbat. Acum scriu şi despre treburi gospodăreşti, despre cosmetice şi alte lucruri „roz”, adică treburi femeieşti, dar sunt aceeaşi. Cu „poezia” te naşti, iar în maternitatea în care m-a adus pe mine barza am venit eu pe lume nu aveau loc pentru poezie, aşa că atunci când s-a împărţit, nu au avut unde s-o depoziteze. Noroc că atunci când s-o-mpărţit norocu’ n-am fost dusă la lucru!
Update 9 martie 2016: Am găsit un început de paragraf care m-a dus cu gândul fix la textul ăsta.
Uleiul se zgâlțâie auriu sub neoane, în timp ce clienții smulg câte-o sticlă două (sursa: National Geographic, un pragmatic articol despre supermarket-uri),
N-ai cum.
sursa foto
Eu mai găsesc uneori ceva poezie în mine şi în viaţa asta, deşi le văd şi pe cele descrise de tine. Este o opţiune personală cum alegi să vezi lumea din jurul tău şi am observat că-mi face bine să observ şi lucrurile pozitive. De atunci am tot învăţat să le caut, însă nici nu mi-aş dori să ajung să nu mai văd şi urâtul sau răul din jur. E greu să găseşti echilibrul.