Primăvara, anotimpul dezaburirii

Nu cred că a fost iarnă, de când port ochelari, în care să nu fi avut vreo păţanie nefericită sau măcar amuzantă legată de aburirea lentilelor. Pentru că ochelarii sunt buni, dar nu pot fi purtaţi în orice condiţii – la sală, când e foarte frig afară, la înot etc., am decis să „trec” pe lentile. Numai că m-am dovedit a fi prea comodă ca să le pun şi să le scot în fiecare zi, mai ales că după o lungă perioadă în care nu le port, îmi ia câteva secunde să-mi pun o lentilă şi 10 minute să o fixez pe cealaltă. Bineînţeles că nu le pun pe acelaşi ochi, nu e asta cauza, ci lipsa de îndemânare şi faptul că atunci când vezi un deget apropiindu-se de ochi, ai tendinţa să-l închizi. Aşadar, lentilele de contact rămân o alegere potrivită atunci când merg la sală, la Zumba etc, iar în rest le rămân devotată ochelarilor mei.

Au şi ochelarii ăştia un bai major: cum se face un pic mai frig afară, lentilele se aburesc şi eu nu mai văd nimic. Nu o dată mi s-a întâmplat să-mi chem o prietenă sau colegă cu mine la cumpărături, pentru că nu vedeam preţurile produselor aflate pe raft, iar raftul dincolo de tejghea. 

– Sticla aia de vin cât îi?, întrebam.
– 12 lei.
– Şi ciocolata aia?
– Trei lei.
– Ketchup-ul Tomi?
– Tot trei lei. Da’ tu vrei să cumperi sau să faci inventarul?, venea replica prietenei.

Şi bineînţeles că vânzătoarele ne auzeau, că ele întotdeauna aud tot, şi se uitau lung la domnişoara care stătea în faţa tejghelei deja de câteva minute şi nu ştia ce vrea să cumpere. De când avem supermarketuri şi alte magazine cu autoservire, viaţa mea e mult mai uşoară, dar nu foarte uşoară, pentru că tot mai trebuie să intru şi în altfel de magazine.

Scenariul se derulează cam aşa: afară-s minus o mie de grade, pietrele au îngheţat demult, Moş Crăciun stă la căldurică în faţa şemineului, alături de doamna lui, apare fenomenul de freezing rain, Denisa iese din casă cu destinaţia: magazin mic, cabinet medical, bar, restaurant, hotel, instituţie bancară ori instituţie a statului. Lentilele ochelarilor mai au puţin şi crapă şi ele din cauza frigului. Denisa intră într-unul dintre stabilimentele menţionate mai sus. Înăuntru – cald, atât de cald încât nu-ţi mai vine să pleci niciodată de-acolo. Vânzătoarea, portarul, recepţionera, barmanul, asistenta, casiera salută şi aşteaptă ca Denisa să spună ce-o doare sau ce doreşte. Denisa salută, îşi dă ochelarii jos – că oricum nu mai vede nimic, sunt ca o perdea de ceaţă – şi se uită în gol. Mai departe de 50 de centimetri nu vede decât nişte contururi şi umbre colorate care, eventual, se mai şi mişcă; cam ca într-o poză blurată toată, făcută din greşeală de aparatul foto sau de un fotograf super-amator.

Ca să-şi cureţe lentilele ochelarilor, i-ar trebui o bucată de piele de căprioară sau un alt material moale şi uscat, dar chiar şi aşa, lentilele sunt atât de reci încât se vor aburi la loc. Au nevoie de câteva minute ca să se adapteze la temperatura camerei, minute pe care Denisa nu le are. Ce să faci, stai şi te uiţi în gol, ca un retardat, aşteptând să ţi se dezaburească lentilele? Adevărul e că nu prea ai ce face. Iar eu sunt unul dintre cazurile fericite, cu dioptriile de -3, respectiv -2,50 încă mai văd ce se întâmplă în jurul meu, dar sunt persoane care chiar nu văd nimic fără ochelari. Dacă pentru mine iernile şi zilele ploioase sunt un chin, pentru cei cu dioptrii şi mai mari cred că sunt iadul pe pământ. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pentru că nici eu nu credeam că e atât de rău să fii chior până nu mi-au crescut dioptriile. Am început cu nişte glume de dioptrii [ştiţi cum zic ardelenii despre pălinca de 30-40 de grade? Aia nu-i pălincă, îi febră! No, aşa zic şi eu despre lentilele cu dioptrii sub -1, alea nu-s lentile, sunt apărători de praf!] şi acum am ajuns la categoria aproape grea.

Şi e rău, vă spun, când intri împreună cu soţul într-un bar, el dă mâna cu toată lumea de la masă şi află ce-a mai făcut fiecare, iar tu stai ca mutu’ în picioare şi aştepţi să ţi se dezaburească ochelarii ca să poţi socializa. Cum să saluţi pe „neve”, dacă îi zici unui bărbat: „Servus, tu, ce bine îţi stă tunsă aşa!”? Sau dacă îi întinzi mâna unei femei, aşteptând să ţi-o pupe, crezând că eşti în faţa unui domn? [Bine, nu fac eu de-astea, dar ipotetic vorbind, se poate întâmpla! Când eşti miop şi ai ochelarii aburiţi, se pot întâmpla multe].

Încă de la prima ploaie pe care am întâmpinat-o cu ochelarii pe nas, mi-am dorit să inventeze cineva mai repede ochelarii cu ştergătoare „de parbriz”. În felul ăsta, m-aş putea bucura şi eu de ploaie aşa cum trebuie. Din păcate, mai am de aşteptat, pentru că n-am auzit nimic despre aşa o invenţie, nici măcar de vreun prototip… Singurul lucru bun la ochelarii mei sunt lentilele heliomate, care se închid la culoare atunci când lumina de afară e prea puternică. În rest… până la iarnă sper să-i schimb.

Am aflat recent de existenţa lentilelor Optifog UV de la Essilor, care NU SE ABURESC. Lentilele astea speciale se tratează cu Activatorul Optifog, o soluţie specială din care trebuie adăugată doar o picătură pe suprafaţa lentilei, iar minunea ţine o săptămână! Zău că până la inventarea ochelarilor cu ştergătoare, lentilele astea sunt the next best thing.

Iacă şi două filmuleţe edificatoare:

Să nu credeţi că nu se poate întâmpla. Ochelariştii ştiu cel mai bine că se poate. :-<