Probleme de gospodină

Iarăşi am rămas stăpână pe moşie, iarăşi mă confrunt cu tot felul de dileme de gospodină. :)

1. Prima şi cea mai importantă: ce tip de pardoseală este cel mai uşor de întreţinut? În Hunedoara nu avem prea multe, dar dacă ne putem lăuda cu ceva în cantităţi nelimitate, apăi acel ceva este praful. Nici o piesă de mobilier ştearsă azi nu va fi la fel de curată mâine, în mare parte „datorită” imensei halde de zgură de la intrarea în oraş. Praful se depunde pe mobilier, îl văd pe hainele pe care le pun la uscat în balcon şi e plin şi pe jos. Nu poţi să mături şi să ştergi pardoseala în ideea că mâine va fi la fel de curată; mâine va fi la fel de murdară cum era şi ieri, înainte de curăţenie. 

În bucătărie, hol, băi şi balcon am gresie. Mătur, şterg, vine cineva de afară şi dacă nu se descalţă înainte de a intra în casă, gata, s-a dus naibii toată munca mea. Deschid geamul bucătăriei ca să aerisesc, kilele de praf din curtea blocului sunt aduse de vânt în casă. De multe ori, când e vânt puternic, îl VĂD cum se ridică în vârtejuri şi intră în casele noastre. Da’ no, e fain la oraş… În camere am pus parchet. Închis la culoare. Se vede praful pe jos de parcă ar fi făină. Îl şterg, a doua zi e la loc.

Ştiu că singura soluţie este asfaltarea şi/sau plantarea de iarbă în jurul blocului, dar nu suntem pe lista de priorităţi a primăriei, pentru că nu sunt prea mulţi „pocăiţi” în cartierul meu, iar pocăiţii constituie principala masă electorală a primarului-care-în-curând-va-pleca. Să facem noi, proprietarii, treaba asta nu-i o soluţie, o dată pentru că nici pentru repararea acoperişului nu am putut cădea de acord, a doua oară pentru că oamenii sunt săraci. Aşa că eu mă întreb ce tip de pardoseală ar trebui să am ca să nu mai reţină praful şi mizeria ca un magnet, aşa cum se întâmplă acum.

Cu siguranţă n-o să îmbătrânesc în apartamentul ăsta, iar când o să mă mut la casă aş vrea să ştiu ce să „pun pe jos” ca să nu-mi mai dea atâtea bătăi de cap. Am lucruri mai bune de făcut cu timpul meu, nu vreau să fiu gospodină full-time. Aşadar, vă rog să-mi spuneţi ce aveţi voi pe jos şi cum vă convine situaţia. Nu vreau mochetă sau covoare, astea nu fac decât să „ţină” praful şi nu-i sănătos pentru plămâni.

2. De la o vreme mă tot mir de faptul că aproximativ o dată pe lună cumpăr din supermarket un produs de curăţenie numit Harpic Max. Scopul său în viaţă este să-mi cureţe toaleta şi pentru asta trebuie să-l torn în vasul de WC. Adică eu dau bani pe un produs care e foarte bun, dar pe care îl arunc în WC. Pot doar să-mi imaginez cât de stupidă trebuie să pară treaba asta pentru un neiniţiat: bani aruncaţi la WC, de-a dreptul.

3. Ani la rândul m-am încăpăţânat să fac ca mama şi să spăl vasele cu detergent lichid [pentru vase, bineînţeles], în ciuda faptului că de tot atâţia ani văd la TV reclama la Axion, „inamicul grăsimii”. M-a deranjat reclama întrucâtva mincinoasă, pentru că eu niciodată n-am reuşit să desprind grăsimea de pe vase aşa cum o fac cei din reclamă, ca pe o bandă adezivă. Aia era o exagerare, dar dacă eu n-am reuşit să folosesc pasta Axion pe post de bandă scotch, m-am simţit înşelată.

Într-un final, am cedat şi am cumpărat prima cutie de Axion. Inamicul grăsimii, zici? Hai să te văd! Şi l-am văzut. Atunci le-am spus „adio!” vechilor mei „prieteni” Pur şi Fairy [cu primul mă împrietenisem pentru versiunea „cu balsam”, care are un miros foarte fain, iar cu cel de-al doilea pentru că voiam să fiu la fel de rapidă ca localnicii din Villabajo, care le râdeau în nas celor din Villariba – sau invers]. Deci da, chiar dacă nu acţionează ca un scotch, Axion chiar este inamicul grăsimii.

4. Nu pot să înţeleg sistemul american de „a face patul”. Oamenii ăia, văd eu în filme, aranjează patul dimineaţa aşezând peste covertură multe, foarte, foarte multe perne. Numai o prinţesă din poveşti ar putea să doarmă pe toate acele perne; numai că ei nu le folosesc atunci când dorm, la aşează pe pat dimineaţa, iar seara îi vezi cum le iau, una câte una, şi le pun deoparte în timp ce povestesc despre copiii lor, despre problemele de peste zi şi aşa mai departe. Practic, americanii cumpără câte 10-20 de perne mai mici, decorative, pe care le pun dimineaţa pe pat şi le îndepărtează seara. Care e scopul lor – al pernelor – în „viaţă”?

Ori să fie ăsta un tertip al scenariştilor şi regizorilor de film, ca să le dea actorilor ceva de făcut înainte de a trece la „acţiune”? Li se părea aiurea să-i pună pe actori să povestească despre ce au făcut peste zi în timp ce stăteau întinşi în pat, aşa că le-au dat ceva de lucru, respectiv să adune de pe pat şi să pună la loc foarte multe perne? Poate mă lămureşte cineva care stă în SUA şi cunoaşte obiceiurile americanilor.

Şi mie-mi plac pernele, cred că am vreo 10-15 bucăţi de toate formele şi dimensiunile pe pat, dar noi le folosim, pe una stăm cu picioarele, altele „tapetează” marginile patului, pe altele stăm cu capul etc. Dar nu mă văd luându-le de pe pat seara şi punându-le la loc dimineaţa. Perne cu rol pur decorativ? Nu pentru mine!

[foto]