După o noapte foarte, foarte scurtă, azi am avut parte de încă o zi lungă şi plină. Am început-o cu o cafea băută pe fugă – chestie care îmi dă peste cap toată ziua-, un mic dejun halit rapid şi trambalarea bagajelor la maşină.
Aici o să fac o paranteză şi-o să notez, mai mult pentru mine, câteva lucruri legate de bagaje. Niciodată să nu-ţi umpli geanta până la refuz, pentru că, inevitabil, vei aduna / cumpăra / primi lucruri în călătorie şi n-o să mai ai unde să le pui. Aşa am ajuns cu geamantanul plin, geanta [poşeta, mă rog] plină şi ea, două plase dolofane şi laptopul în mână. N-o să pot merge aşa pe tren, voi arăta de parcă singurul lucru care-mi lipseşte ar fi o gâscă vie scoţând capul dintr-o paporniţă, aşa că sunt nevoită să fac rost [cumpăr? are cineva o geantă de dat împrumut] de o geantă pentru toate lucrurile care acum nu-mi mai încap în geamantan. Oh, the joy!
Revenind. Presupun că v-aţi dat seama până acum că muntele nu e pasiunea mea cea mai mare, sau nu e pe lista pasiunilor mele, ca să fiu sinceră; din programul zilei de astăzi a făcut parte un o urcare cu Dusterele pe un munte în Parcul Naţional Buila – Vânturariţa. Aşa de greu a fost drumul, încât era cât pe-aci să spun o rugăciune în momentul în care ne-am întors cu cauciucurile pe asfalt. Despre lucrurile petrecute şi văzute sus o să citiţi pe blogurile celorlalţi 19 oameni.
Mai departe, ne-am întors la Râmnicu Vâlcea, am băut câte o cafea fierbinte de la Viva [nu-i momentul sponsorului, chiar asta am făcut şi chiar a fost foarte, foarte fierbinte] şi am primit flori de la Augustin. Am început să-mi revin. Din nou în maşini, cu destinaţia Curtea de Argeş, care între timp a devenit Cetatea Poenari. Nici acum nu îmi vine să cred ce-am făcut acolo.
Mă gândesc că poate doar am visat că am urcat 1.480 de trepte şi apoi am coborât aceleaşi 1.480 de trepte ca să văd Cetatea Poenari. Din păcate pentru confortul meu şi din fericire pentru sănătatea mea mintală, febra musculară îmi confirmă că nu am visat, chiar am urcat o mie patru sute optzeci de trepte. Au, au, au! Recunosc că am cugetat vreo cinci minute înainte de a pune piciorul pe prima treaptă, dar mi-am zis că o să-mi pară prea rău dacă nu-mi mişc fundul şi mă decid să aştept restul grupului în restaurantul din apropiere. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi-am făcut-o şi pe asta.
În timp ce urcam, mi-am amintit că Bobby ne-a spus că va trebui să plătim [cinci lei] pentru accesul în cetate. Senzaţional, asta înseamnă că există o persoană care merge în fiecare dimineaţă la serviciu pe treptele alea şi apoi pleacă acasă coborând aceleaşi trepte?! Da, există. Mi-a fost jenă să-l întreb cum se numeşte, dar am îndrăznit să-l întreb de câţi ani lucrează acolo. Cinci şi jumătate. Ceilalţi membri ai grupului, ajunşi – evident – înaintea mea, l-au întrebat şi cât timp îi ia să ajungă sus. Le-a spus că de obicei 30 de minute, pentru că se mai opreşte să adune gunoaiele de pe „drum”, iar dacă se grăbeşte, 15 minute. Respect, omule!
A urmat încă o masă copioasă la restaurantul al cărui nume nu l-am reţinut. Am remarcat că nu era un han, dar nu i-am căutat numele, pentru că eram mult prea preocupată să mă ţin pe picioarele-mi tremurânde şi ca făcute din plastilină. E, oricum, singurul restaurant din zonă, iar dacă aveţi drum pe-acolo, vi-l recomand cu încredere. Oamenii s-au mişcat incredibil de repede având în vedere faptul că aveau de servit 20 de oameni obosiţi şi foarte înfometaţi. Plus că mâncarea – pastramă de oaie cu mămăligă şi salată de murături asortate – a fost bună de tot. Păcat că şi aici porţiile erau mult prea mari. Nu ştiu ce se întâmplă, dar am impresia că porţiile de mâncare de la restaurante sunt tot mai mari. Cred că trecem pe modelul american. Eu n-am reuşit să golesc nici o farfurie pe unde-am fost zilele astea şi nu sunt genul de om care să mănânce puţin de tot.
Planul iniţial prevedea şi o vizită la mănăstirea din Curtea de Argeş, dar deja se făcuse târziu şi mai aveam de parcurs drumul până la Târgovişte, aşa că o singură maşină a plecat spre acest ultim loc de vizitat. Eu eram în maşina care nu mergea acolo, aşa că am plecat spre Târgovişte după ce-am auzit că o să ajungem cam într-o oră. Am ajuns în vreo trei ore, din cauza drumurilor incredibil de proaste şi a faptului că lipsa de indicatoare ne-a cam indus în eroare, dar nici nu mai contează acum. Important este că am ajuns aici. Şi că am reuşit să „dau raportul”, iar acum pot să mă „decompress” şi-apoi să dooorm.
Mai am lucruri de zis şi povestit, dar aştept să vină muza şi-atunci o să vi le povestesc. Până atunci, pozele făcute astăzi le găsiţi, ca de obicei, pe Facebook, că aşa-i mai uşor.
Redescoperă România este un proiect Petrom susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45 şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român.