Să fiu!

Când eram mică, mă feream de înjurături ca dracu’ de tămâie. Nu aveam în bucătărie un „swear jar”, aşa cum vezi prin filme că au familiile americane, în care fiecare membru adult al familiei e obligat să pună câte un dolar atunci când îi scapă o înjurătură de faţă cu copiii. Ai mei părinţi pur şi simplu se abţineau, aşa că nu am auzit înjurături în casă decât mai târziu, când eram suficient de mare ca să le înţeleg.

Numai că nici atunci când am mai crescut nu era în regulă să „vorbesc urât”. Tata mi-a zis o grămadă de bancuri „deochiate” şi mi-a explicat care-i treaba cu unele înjurături, motivând că e mai bine să le aflu de acasă decât de la alţii. Consider că a procedat corect. Acum vorbesc mai colorat ca urmare a faptului că am petrecut mulţi ani prin redacţii de ziare în care e aproape obligatoriu să ştii să înjuri.

Revenind la copilăria mea, în anii ’80 toţi copiii se fereau să înjure, pentru că într-un oraş mic cum e Orăştia, nu ştiai niciodată cine te aude şi te va pârî părinţilor; şi nu voiai să rişti asta. Aşa că foloseam cu toţii expresia „să fiu!” atunci când ne enerva sau mira ceva.

„Vai, să fiu, ce jucării faine are Andreea!” sau „Am întârziat ieri când veneam de la şcoală; să fiu, ce m-a certat maică-mea!” erau expresii folosite frecvent. Şi, între noi fie vorba, eram atât de inoncenţi încât nici măcar o dată nu ne-am gândit că „să fiu” era, de fapt, prescurtarea de la „să fiu a’ dracului” ori „să fiu a naibii!”.

Inevitabil, în partea asta a articolului fac o paralelă între copiii „de pe vremea mea” şi copiii… din ziua de aszăzi. Îi aud în curtea blocului, mai ales vara, când părinţii iresponsabili îi lasă afară până târziu în noapte. Şi dacă-i aud eu, bănuiesc că-i pot auzi şi părinţii lor. Sincer vă spun, eu la vârsta lor nu ştiam atâtea înjurături care fac referire la atât de multe funcţii ale organismului! Se pare că pe părinţi nu-i deranjează faptul că ai lor copii ştiu deja de la vârste fragede că nu i-a adus barza, ba chiar ştiu toate cuvintele vulgare pe care eu, în copilărie, le rosteam numai în şoaptă, şi nu se sfiesc să le strige în gura mare altor copii de vârsta lor.

Într-o seară, când mergeam spre locul de întâlnire cu Andreea, ca să ne ducem la sală, am văzut trei copii cu vârste cuprinse între şapte şi 13-14 ani preocupaţi cu un banner din faţa unui magazin. Atât de preocupaţi erau, încât făceau cu rândul la dat cu pumnul în bannerul respectiv. Nu le-a luat mult să-l rupă, aşa cum era de aşteptat. În tot acest timp, bătrânii – că erau numai bătrâni – aflaţi pe acelaşi trotuar cu ei se uitau sideraţi, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună nimic. I-am urmărit şi am strigat la ei. Intraseră într-o farmacie plină de clienţi şi toată lumea de acolo a aflat de la mine ce făcuseră. Nu i-a luat nimeni de urechi, pentru că trăim într-o lume în care părinţii lor te pot da oricând în judecată.

M-am gândit atunci la părinţii care-şi lasă copiii să se plimbe aiurea pe stradă, după lăsarea întunericului. Probabil că vor fi foarte surprinşi în momentul în care vor fi chemaţi să-i „culeagă” de la poliţie, unde vor fi reţinuţi pentru vandalism.